Alaturi de alte intrebari despre existenta, intrebari pe care mi le pun zi de zi, a venit și această întrebare, mai stim să zambim? Și dacă da, de ce ne lasam coplesiti de tot ce ne inconjoara și uitam totusi să radem…să zambim?
“Candva, într-o lume atat de aglomerata, într-un oras ce se cufunda în timp, ratacea o față, numele ei era Rose, Rose n-avea parinti, nici frati, statea cu o matusa de-a ei, de curand implinise varsta de 21 de ani, și se hotarase să-și ia viata-n maini și astfel într-o dimineata când matusa ei era plecata până la piata din oras pentru niste cumparaturi, și-a umplut un rucsac repede cu haine, i-a lasat o scrisoare și a plecat. A plecat pentru ca simtea ca trebuia s-o faca, stia ca venise momentul să își vada de drumul ei, ratacea Rose prin oras, toata un zambet, parul blond i se misca precum valurile în adierea vantului, și în ochii ei albastri se rasfrangea bucuria vietii. Avea o rochie alba până-n pamant, și cu sandalele-n mana mergea agale, vroia să simta pamantul sub picioare, să simta caldura ierbii, era singura într-o lume plina de oameni tristi.
La un moment dat vede un parc, se duce și se aseaza langa un copac, pe iarba, își pune rucsacul și sandalele langa, și incepe să se gandeasca ce va face de acum inainte, ca deja era un om matur, și trebuia să se descurce, avea niste bani stransi, îi ajungeau de chirie, în rest planuri nu prea își facea, traia clipa.
Statea Rose și se uita în jurul ei, pentru ca nu mai avusese până acum ocazia să priveasca lumea în ochi, era de-acum libera, era doar ea și-atat, statea rezemata de copac și privea cu o sete aparte toti oamenii care îi treceau prin față ochilor.
Sta se uita, la unul, la celalalt, cate o batranica mai trecea aplecata, mergand incet și carand cu greu plase cu mancare, pe față i se citea o intreaga viata, cativa tineri tinandu-se de mana, oameni simpli, barbati, femei, copii, veneau…plecau.
La un moment dat, cu stupoare observa ca nimeni nu era ca ea, ea era singura care zambea, se intristeaza pentru ca atunci își daduse seama ca lumea nu este asa cum o vedea ea, oamenii erau tristi, privirea le era aplecata în jos, niciunul nu privea inainte ca și cum le era frica de ce le-ar fi fost asezat în față ochilor.
Ochii le erau tristi, oamenii…erau doar niste marionete ale timpului, niste roboti, privirea le era atat de obosita, și în ea li se citea supararea, niciunul nu zambea, parca toti purtau niste masti.
Rose…ramasese uimita, privea cum toti cei din jurul ei mergeau grabiti, care vorbind la telefon și tipand, care certandu-se cu persoana de langa, parca toti erau într-o fuga, nervosi, incruntati și aveau o privire foarte rautacioasa.
Lumea în care traise până atunci fusese alta, tocmai de aceea plecase de acasa, pentru ca stia ca în lumea în care avea să fuga și pe care avea s-o cunoasca, erau doar oamenii pe care ea și-i imagina, oameni fericiti, zambitori, oameni care se bucurau de fiecare moment, de fiecare clipa.
Insa…nu a fost asa, trecusera vreo 3- 4 ore, se facea seara de-acum, Rose își lua rucsacul în spate, sandalele-n mana și se hotaraste să caute un loc unde să stea, se duce la un hotel, receptionerul un barbat de vreo 40 de ani, foarte serios, dar cu o tristete aparte în privire, îi ofera cheia de la camera, Rose plateste și se duce repede să-și gaseasca usa pentru ca era foarte obosita, avusese o zi plina.
Ajunsa în camera, aprinde lumina, care palpaia, era un candelabru vechi, lumina usor galbuie arata doar conturul obiectelor din camera, totul era în umbra, trebuia să te chinui putin să observi detaliile.
Își arunca rucsacul langa pat, se pune pe un balansoar vechi ca al matusii, ce scartaia usor, scoate o mapa cu foi, și incepe să deseneze, cateva contururi fine, nu-ti dadeai seama ce vrea să faca, ti se parea ca e o joaca, insa peste putin timp totul incepea să prinda contur, Rose își desena lumea ei, în care oamenii zambeau, în care tinerii se tineau de mana și-și recitau poezii în vazul tuturor, într-un colt face un soare ca-n desenele din copilarie, un soare care parca îți dadea impresia ca zambeste.
În lumea lui Rose, zambetul juca un rol esential, oamenii prinsesera viata, li se descretisera fruntile, zambeau! Zambeau și se bucurau de tot ce-i inconjura, de-odata nu mai mergeau atat de grabiti, până și batranica ce o vazuse în parc era mai fericita, un nepot îi cara plasele, iar ea îi spunea povesti de duca.
Deodata oamenilor li se citea pe chip frumusetea sufletului și fericirea pe care o afisau fără să le fie frica, nu mai era o lume robotizata ci era plina de viata, de bucurie, era lumea pe care ea astepta de-atata timp să o ia în brate, să o intalneasca.
Se facuse destul de tarziu, incepea deja să i se faca somn, termina desenul, ultimele detalii, se ridica și își lasa mapa pe balansoar, își aprinde veioza de langa pat și se pune să doarma….. Va continua”
Morala: Stiu ca viata e dura, ca uneori uitam de noi insine doar pentru a reusi să supravietuim inca o zi, insa…e bine uneori să stim să zambim, să fim fericiti atat cât putem în lumea în care traim, și să nu ajungem să ne facem o lume mai frumoasa desenata în creion.
[…] Ciupanezul ne aminteste sa zambim. O poveste pe cat de interesanta pe atat de superb scrisa. […]