Adio

Simt, mă cufund. Vorbesc, ascult păreri, mă regăsesc. La tine mă gândesc, mă pierd. Mă pierd în amintiri. Dar amintirile nu sunt. E realitate. Eu încă te iubesc. Nu te urăsc nici măcar puțîn. Te iubesc cu aceeași pasiune. Adio lume dragă. Visele pun stăpânire pe realitate. Lumea se năruie. Totul se prăbușește în jurul meu, dar de fapt eu sunt cel prăbușit. Așteptare. Prietenii încearcă să mă ridice. Moralul meu zace între șinele trenului accelerat care pleacă spre tine. Spre clipele acelea. Dar prietenii încearcă să mă tragă de-acolo. Nu vreau. Rămân. Stau rezemat de stâlpul care era acolo prima dată când te-am luat de mână tremurând. Îl știi.

Stau și mă uit lung. Firea mea se pierde. Fantasme. Drogurile pun stăpânire pe o minte deja plină de amintiri frumoase. Degetele mele scriu ultimul mesaj pe telefon. Trenul se-apropie. Cu-aceeași emoție cu care te-am luat de mână fără să-ți car geanta înaintez către marginea peronului. 1000 de tone forță pe un trup pe care au pus stăpânire drogurile. De ce? Pentru că sunt slab. Pentru că te iubesc. Acum văd numai alb. Lumea zbiară. Trenul are întârziere. Probabil nu va mai ajunge la tine. Probabil……… exact ca timpul.

P. S.: Articol programat să apară într-un timp în care trăiesc.