Timpul este singura dimensiune care nu prezintă, cel puțin momentan, cale de întoarcere. Trăim într-o lume rapidă, pierdem secunde prețioase. Pierdem și niciodată nu o să mai avem ocazia să ne întâlnim cu ele. NICIODATĂ. În momentele grele nici prietenii nu-ți sunt aproape, sau poate că sunt, dar nu-ți dai seama. Dacă cineva mi-ar fi spus miercurea trecută când eram în spital că în săptămâna următoare o să am parte de o grămadă … nu-l credeam. Nu credeam că mai apuc nici măcar ziua de mâine. Și dacă singura alinare era doar gândul … care nu avea mărginire și telefonul prin care țineam legătura cu cei de-afară, acum mă simt mult mai bine și aș vrea să mă bucur de tot la maxim. De mai bine de 3 zile mă gândesc să fac un lucru pe care îl voi face în cele din urmă, un lucru fără cale de întoarcere. Exact ca timpul. Îmi asum toată responsabilitatea.
Simt că va ieși exact cum vreau eu. Simt asta și aproape o știu. Începând de mâine voi porni cel mai probabil o nouă campanie pe domeniul cu poezii, să scriu ceva mai comic. O să vedeți un alt Elefant, un alt Ciupanezul, un alt Marin Cristian. Un alt eu. Un eu mai încrezător în forțele proprii.
Multi inainte iti doresc. Si da, asa este totul este sa lupti. Sa lupti mereu.