
Ceea ce vroiam să spun este că odată cu noul job nu am avut timp să merg la un meci al lui Dinamo, dar care nu m-a făcut să trec impasibil de eșecurile sau reușitele sale. Plângeam, mă bucuram, comentam sau nu evoluția jucătorilor… însă nu am mai fost implicat în discuțiile „suportericesti” ca acum 2 ani.
Ceea ce încă îmi displace la „suporterii adevărați” este că nu sunt fair-play. Luptaar trebui dusă numai înteren, prin coregrafii, prin cântece, prin orice alt mijloc decât înjurături, pumni și picioare – inclusiv altercații cu Jandarmeria din care au de suferit și alți suporteri mai puțîn „pătimași”. Aș vrea să intrăm în rândul lumii, să privim meciurile de lângă teren, fără garduri de protecție și fără masive forțe de ordine.
Nu zic nu, dar și evoluția jucătorilor și arbitrii și conducătorii de club sunt un factor cheie în această confruntare dintre suporterii români. Ce-ar fi ca în viitorul cât mai apropiat să ne luăm copilul de 5 ani și să mergem cu el la stadion povestindu-i tot ce se întâmplă pe teren fără a mai ne teme de eventualele confruntări cu forțele de ordine, fără a mai ne teme că va auzi nu știu ce înjurături?
Știu, visez frumos, dar încă sper.