Un singur lucru nu-mi place în lumea asta. Cineva să-mi impună ceva. Chiar dacă lucrez la șef, nu rare sunt disputele și certurile ca la ușa cortului pe care le port cu el. Dar toate trec nu? Cine mă vrea așa, bine, cine nu … adio. Vreau să am tragere de inimă când fac ceva. Nu vreau să mi se impună să fac ceva ce nu vreau să fac. Astăzi, cum șeful este în concediu, am avut conflict cu o angajată. După ce mi-am făcut treaba mi s-a spus să fac și altceva, care intra ce-i drept în atribuțiile, dar de care nu aveam chef la momentul respectiv. S-a stârnit o dispută.
Și dă-i și zi, întoarce-i vorbele, etc. Te spun lu’ sefu’ că nu mă asculți. Stai puțîn, dar cine te-a pus pe tine șefă? De mâine pa și la revedere nu mă mai vezi dacă tu ești șefa. Până acum relațiile șef-angajat nu se vedeau, brusc cum a plecat gata, ne dăm mari la apa mică. Că tu nu mă asculți niciodată, că tu cutare, că tu nu știu ce … Bun, te ascult. Încă o oră, fac ce zici, dar de mâine te invit să faci ceea ce făceam eu, că nu mai vin. Nu-s grosolan, e femeie în toată firea, are o fată de-o seamă cu mine. Nu sunt nerespectuos, dar NU-MI place să mi se IMPUNĂ. Și am plecat foc și pară. Am închis telefoanele și gata.
După-amiază mi-am făcut somnul, m-am trezit și am reflectat asupra celor întâmplate: Ce dracu’ m-a apucat să mă piș contra vântului? Stai că rezolv eu situația. Și deschid telefoanele. Ciudat. Nimic, nici măcar un mesaj. Hopa … stai că nu i-a zis nimic șefului. Hai că a văzut că a greșit. Și scuzele pe care le pregătisem le-am făcut uitate.
Ceea ce mă deranjează cel mai mult la oamenii din jurul meu este stilul de vorbire și exprimarea în scris (la capitolul vorbire e ok – mă refer aici la pronunție și vorbirea corectă, fără greșeli grosolane gen: care este – în schimb la capitolul scris e praf: ȘNITER în loc de ȘNIȚEL, DANHIL în loc de DUNHILL, Croassante în loc de Croissante și câte și mai câte). Nu zic eu că sunt adeptul vorbirii și scrierilor super corecte, dar când e vorba să ieșim în lume, corectează-te că rămâi la coada vacii. Eu când sunt la locul de muncă, încerc să detesionez situația și fac glume, cânt, etc. chestii care te binedispune. Mă pun și-n cap, folosesc un limbaj, mai “de la țară” așa (nu lipsesc apelativele: bre, matale, țigănușule, țigane, tanti, mai mănânc câte o literă – ca cei între care mă învârteam până acum 8 ani) însă când e vorba de scris nu mă mai prostesc și de multe ori fac și treaba ei, pentru că nu suport să văd scris Haidi în loc de Heidi, KITEKAT în loc de Kit Kat. Incluzând și cuvintele enumerate mai sus.
Sunt eu prea fixist sau încă mă piș contra vântului și nu mă ud?