Început de săptămână bestial. Mai bestial de atât nici că se poate. Nu prea am avut chef de muncă, că doar așa îi șade bine românului, să tragă cât mai mult de timp. Știam că dacă o să-mi achit din datorii de lunea (dacă dau bani lunea, toată săptămâna merge prost) o să pățesc ceva. Ajuns la muncă, uitasem cheile de la Maybach, acasă. Nu mă mai întorc că-mi merge rău. Ca să fie treaba făcută cum trebuie am zăbovit 10 minute să schimb contactul și am dat să pornesc la drum.
Maybach-ul se încăpățâna să pornească, dar eu tot insistam. A pornit până la urmă cu 1000 de pedale și soclu tras. Am ieșit din parcarea de la Semănătoarea și în dreptul gurii de metrou s-a oprit. CANCI benzină. Și dă-i și înjură, fă semn la taximetriști, dă-i încolo, dă-i încoa. Nimeni nu avea nici măcar un litru. Și caută în tomberoane sticlă de 2 litri să iei benzină. Până la urmă am mers la magazin, am golit o sticlă de suc (l-am aruncat) și am mers la benzinăria cea mai apropiată. Acolo vrăjeală maximă că nu mai dă benzină la sticlă nicăieri (unde mai pun că era șiLuk Oil). Să vedeți că am rămas cu mașina în mijlocul străzii și am blocat strada, uitați ce coadă e, pe mine mă așteaptă. Am reușit să iau benzină după ce m-am înmuiat eu primul în ea. Gura de la o sticlă de 2L de Cola este exact cât pistolul de la pompă, înjură românul, înjură-l pe Ceaușescu, înjură inginerii, înjură proiectanții de Dacii.
Toate bune și frumoase, mă întorc plin de mine și victorios către mașina PARCATĂ NEREGULAMENTAR în fața stației de metrou. Și doar îi văzusem p-ăia de la ridicări coborând în viteză de la Ciurel spre Semănătoarea. Pe drum, mă rugam să nu fie a mea aia care urma să fie ridicată. Și când ajung încurbacu vizibilitate spre stația de metrou nu mai văd cocoașa mașinii (este carosată la Cautis totuși). Și aleargă prinsoarecu benzina în mână și dă-i goană. Și nimic. Plus de asta lăsasem și cheile în contact și banii de marfă pe bord (uitasem de ei amintindu-mi la benzinărie). Și când ajung întrebări, gata gata să sun la 112, când colo, în Sema Park, 300 de metri distanță față de locul cu pricina, mașina mea se odihnea la umbră. Băieții de la pază, băieți buni s-au apucat să o împingă știind că se fac ridicări. Și slăvește-i și cinstește-i.
Plus de asta că am găsit și banii de marfă tot la acolo unde i-am lăsat, neatinși. Și pune-i benzină și dă-i goană, dar… înainte de asta dădusem pedale și innecasem bujiile și mergi pe avarii cu a 2-a și întoarce-te la fel. Astfel încât un simplu drum de o jumătate de oră a durat aproximativ 5 ore.
Acum, Daciase află în perfectă stare tehnică, aproximativ ireproșabilă. Sare din viteză fără să apăs pe ambreiaj (e aproape hidramată) trebuie să o conving să între fără să apăs, dar nu mai durează mult, sper.
Și încă ceva, șeful promite că nu mă mai apucăiarnăîn ea. Acum fiecare cu ce înțelege, ori eu nu mai fac păduchi pe-acolo, ori o schimbă, ori există posibilitatea să mor în ea posibilitate întâlnită de 2 ori pe parcursul celor aproape 3 ani de când o tot conduc.