Albinele. Au intrat în viața mea undeva princlasaI. Mă feream de ele, pentru că tataia mă învățase că albinele înțeapă de frică și dacă simt că ți-e frică. Când eram mic umblam cu el lastupiși îmi dădea câte un fagure demiere. Eu, bandit de meserie, nu îl mâncam și îl schimbam pe cartonașe sau surprizeturbo. Mierea nu mi-a plăcut… și acum prea rar când mă întâlnesc cu ea încerc să o evit pe cât posibil. Însă, domnișoara învățătoare, în clasa a IV-a, știind că tataia s-a ocupat cu creșterea albinelor s-a gândit, ca la sfârșitul claselor primare să punem de-o scenetă.
Până la sceneta cu pricina să vă povestesc 2 din întâmplările pe care le-am avut cu albinele. Era vara spre toamnă, stupii erau la locul lor, printrepruni. Eu, împreună cu prietenii mei de joacă, ne-am gândit căar fibine dacă am mânca niște prune. Zis și făcut. Am urcat în pruni, fiecare cu al lui și dă-i și mănâncă până nu mai poți. După ce ne-am îndopat cu altceva decât mâncare am zis să mergem la fotbal (bineînțeles cu minge de gumă, vulcanizată). Când să mă dau jos, plin de zeamă de prune pe mine și la gură, albinele începeau să-mi de-a târcoale. Citisem eu că dacă te faci că ești mort te lasă în pace, dar citisem doar în cazul în care te întâlnești cu ursul aici fiind vorba de altceva, am extins domeniul. Până să aplic ceea ce mă gândisem eram înțepat de două ori. Urlă cât te țîn plămânii până te aude cineva. M-a auzit mamaia care a venit repede să vadă ce are băiatul. Și când m-a văzut pac, pac încă două palme la fund. Problema e că noi nu aveam voie la pruni, mai ales când albinele erau foarte agitate în această perioadă. Am fost frecat cu sarepestetot, deoarece noi vara umblam în pielea goală.
A doua oară când am avut de-aface cu albinele a fost atunci când luam masa în aer liber; la țară se mai obișnuiește să mănânci sub bolta de vie. Răcoare, frumos, aer liber. Și atunci, nu știu cum, o albină m-a luat în colimator și m-a străpuns fix lângă ureche. Am stat 1 zi cu o bucată decarnecrudă pe ureche. Se umflase și mă durea enorm.
Poate de-aici să mi se tragă și mie treaba cu mierea. Nu mănânc așa ceva, cel puțîn… nu regulat.
În legătură cu sceneta definalde clase primare, învățătoarea m-a ales pentru distincțiile și mărimea mea în rolul principal. Prisăcarul. Sincer nu mai știu exact ceea ce am avut de spus, dar… cert este că aveam o grămadă de ustensile prin mână. Afumătoare, umblam la stupii făcuți din hârtie, mai ziceam ceva, pufăiam de 2 ori din afumătoare. Și uite așa… avusesem și primul meu rol într-o scenetă. Lumea strânsă la căminul cultural aplauda frenetic. Mi-a plăcut. Eram în centrul atenției. De-atunci… m-am gândit că nu ar fi o idee chiar așa de rea să mai particip la câte o activitate extrașcolară și am participat fix la scenete de Crăciun și Paște puse în scenă de către profesoara de limbă spaniolă. Am avut ceva tentativă și cu profesoară de franceză cu un cântec, darlimbafiind atât de complicată am lăsat-o moartă.
Și cum spuneam, Prisăcar, la sfârșitul claselor primare. După terminarea scenetei au început plânsetele din partea domnișoarei, laude la adresa noastră, etc. Eu fiind un copil mai emotiv am izbucnit în plâns că nu am vrut să iasă așa, că noi de fapt ne-am intimidat, fără să știm că de fapt plângea pentru că despărțirea este grea.