Săptămâna asta am găsit un depozit en-gross unde găsești ce-ți poftește inima. Aici mă refer la de-ale gurii. O măslină, o șunculiță țărănească, o scăriță, o pulpită de pui. Toate ieftine. Nimic nu depășea 20 de lei/kg. Exact aceleași produse că și în Cora, Carrefour și alte supermarketuri dar la un cu totul alt preț. M-am hotărât să-mi fac aprovizionarea astăzi de acolo și am pornit la drum cu 41. La ora 14: 30 tramvaiul era mai mult decât full. Nici măcar cel de-al treilea tramvai nu era cât de cât mai respirabil dar m-am încumetat și am urcat la bord.
Cu greu mi-am găsit un loc cu aer respirabil pentru că era plin de colorați cu sarsanalele după ei. În ușă mi-a atras atenția o domnișoară care tot vorbea la telefon și care își prezenta produsele: farduri, portfarduri, rujuri, ojă, inimioare. Bineînțeles cu tot cu explicații și care făcea abstracție de cei din jurul ei. Ajunși în stația de la Plaza, unde urma să cobor aștept după domnișoară, în spatele meu alți 10 oameni ea nimic, tot continuă să înșire că oja ține, rujul persistă, că are și două parfumuri. Am ales coborârea prin dreapta ei, dar cel care era în spatele meu a întrebat politicos dacă cumva coboară și ea: NU dom’le nu vezi că vorbesc la telefon? Și atunci am văzut-o jos pe scuarul de la tramvai zbierând și înjurând și omul calm aștepta la semafor. O coborâse de urgență.
Și-uite așa am râs copios pe ziua de azi. Părerea mea este că și-a meritat soarta. Putea foarte bine să vorbească liniștită la telefon în tramvai și mai departe de ușă. Să nu încurce circulația. Dar a cerut-o și a avut-o.
Asta e Leusor. Ne miscam incet dar sigur.