Numerus clausus Numărul jidanilor Problema pământului românesc Noi și pământul nostru Problema orașelor Problema școlii românești Problema păturii conducătoare românești Problema culturii naționale Reîntoarcerea în țară La Iași La București La Cluj Adunarea de la Iași din 4 martie 1923, Înființarea Ligii Apărării Naționale Creștine 4 martie 1923 Alte organizații antisemite sau naționaliste Fascia Națională Română și Acțiunea Românească Modificare art. 7 din Constituție Prima mea arestare Vasile Conta, Vasile Alecsandri. Mihail Kogălniceanu, Mihail Eminescu, Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Costache Negri. A. D. Xenopol Logodna Procesul Moța–Vlad În jurul celor petrecute la grădină Întrunirile de protestare contra lui Manciu.
Se ordonă anchetă administrativă, memoriul d-lui Maior Ambrozie Ziua fatală, 25 octombrie 1924 Doua articole în jurul cazului ManciuGrevafoamei Singur la Galata Mutarea procesului la Focșani La Turnu Severin Procesul Spre Iași
IUNIE1925 – IUNIE 1927
NuntaBotezul de la Ciorăști După un an reîncepemuncaPrimejdii care pândesc o mișcare politică Critica conducătorului Un proces de conștiință În Franța, lacarteLa Grenoble Alegeri generale în țară În Munții Alpi La București, Liga Apărării Naționale Creștine s-a rupt în două Ce se întâmplase? Cum am procedat în fața acestei situații.
LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL
Legiunea Arhanghelului Mihail Materia Vasile Conta Vasile Alecsandri Mihail Kogălniceanu Mihail Eminescu Ion Heliade Rădulescu Bogdan Petriceicu Hașdeu Costache Negri A. D. Xenopol Greva generală a studențimii continuă Iunie 1923 Planurile iudaismului Planurile mari ale iudaismului față de pământul și neamul românesc Planurile iudaismului față de mișcarea studențească Argumente și atitudini jidănești Congresul conducătorilor mișcărilor studențești Congresul de la Câmpulung al L. A. N. C. Complotul studențesc din octombrie 1923 Afară Obolul moților Gânduri de viață nouă
Izolarea politicianismului Pedepsirea trădării și procesul La Iași
UN AN DE MARI ÎNCERCĂRI MAI 1924 – MAI 1925
Căminul Cultural Creștin Prima tabără de muncă O nouă lovire Copleșit de lovituri Sus, în cabinetul prefectului Încercarea de sfărâmare a blocului nostru Rațiunea În contra mișeliei Primele începuturi de viață legionară Programul nostru Priveliști din viața publică românească Gânduri în fața acestei lumi Etapele de dezvoltare ale Legiunii Conținutul primului număr („Pământul Strămoșesc”) „Pământul Strămoșesc” nr. 2 Dezinteresarea în luptă Disciplina și dragosteaLuptapentru menținerea revistei
Alte nume care se desprind citind primele numere ale revistei Cum era privită acțiunea noastră Dincolo de forme Mișcările naționale și dictatura Primele începuturi de organizare Legământul primilor legionari O nouă bătălie Probleme de ordin material Vara lui 1928 În luptă cu mizeria Profesorul Găvănescul primește săcușorul cu țărână 3–4 ianuarie 1929
SPRE MASELE POPULARE
La moți Vara lui 1929 Hotărârea de a păși în mase 15 decembrie 1929 În Ardeal, la Ludoșul de Mureș În Basarabia Din nou în Basarabia Frământări în Maramureș Marșul în Basarabia Atentatul contra Ministrului Anghelescu
Dizolvarea Legiunii Arhanghelului Mihail și a Gărzii de Fier Procesul Mișcarea Legionară în primele alegeri Lupta de la Neamț
DEMOCRAȚIA ÎMPOTRIVA NEAMULUI
În Parlament Câteva observațiuni asupra democrației Elecțiune, selecțiune și ereditate Individ, colectivitate națională, națiune Neamul Țelulfinalal neamului Monarhia și legea monarhiei Lupta de la Tutova A doua dizolvare a Gărzii Noi alegeri generale Pentru a doua oară în Parlament Cum se prezenta organizația legionară în 1932–1933
OFENSIVA CALOMNIILOR
„Mișcarea anarhică și teroristă” „În slujba străinilor” „Suntem în solda hitleriștilor”
Fabrica de bancnote false de la Rășinari Echipa morții La Teiuș Digul de la Vișani Camarazi,
6 Decembrie 1935,
Carmen Sylva
LEGIONARI, Scriu pentru familia noastră legionară. Pentru toți legionarii: din sat, din fabrică și din universitate. Nu țîn seamă de nici un fel de regulă impusă autorilor de cărți. N-am timp. Scriu în fuga condeiului, de pe câmpul de luptă, din mijlocul atacurilor. La ora această suntem înconjurați din toate părțile. Dușmanii ne izbesc mișelește și trădarea mușcă din noi. De doi ani de zile stăm legați cu lanțurile infamei cenzuri. De doi ani de zile numele nostru și acela de legionar nu sunt tolerate în ziare decât pentru a fi insultate. Curge asupra noastră ploaie de mișelii în aplauzele dușmanilor și în speranțele lor că vom pieri. Dar acești cavaleri ai lașității, ca și stăpânii lor, se vor convinge, dealtfel, în curând, că toate atacurile în care și-au acumulat nădejdile de nimicire a mișcării legionare, toate frământările și toate sforțările disperate, rămân încercări zadarnice. Legionarii nu mor. Drepți, nemișcați, neînvinși și nemuritori, privesc pururea biruitori la toate zvârcolirile urii neputincioase.
Îmi este indiferentă părerea pe care ar putea s-o aibă lumea nelegionară și nu mă interesează efectele pe care ele l-ar avea în acea lume. Eu vreau ca voi, soldați ai unor alte orizonturi românești, citind aceste amintiri să recunoașteți în ele propriul vostrutrecutși să vă aduceți aminte de luptele voastre. Să retrăiți suferințele îndurate și loviturile primite pentru neam. Să vă umpleți inimile de foc și de hotărâre în lupta grea și dreaptă, în care v-ați încleștat și din care avem cu toții poruncă de a ieși: biruitori sau morți. La voi mă gândesc când scriu. La voi, acei care veți trebui să muriți, primind cu seninătatea strămoșilor Thraci, botezul morții. Și la voi, acei ce veți trebui să pășițipestemorți și mormintele lor, ducând în mâinile voastre steagurile triumfătoare ale Românilor.
PĂȘIND ÎN VIAȚĂ
MARTIE 1919 ÎN PĂDUREA DOBRINA
În primăvara anului 1919, iată-ne adunați într-o după-amiază în pădurea Dobrina care stă de strajă pe înălțimile din jurul Hușului. Cine? Un grup de vreo 20elevideliceudin cursul superior. A 6-a, a 7-a, a 8-a. Convocasem pe acești tineri camarazi, pentru a discuta cu ei o problemă gravă, deși viața noastră abia înmugurea. Ce facem dacă vin bolșevicii peste noi? Părerea mea, asupra căreia au căzut și ceilalți deacord, era această: dacă armata bolșevică va trece Nistrul și apoi Prutul ajungând să încalce și locurile noastre, noi să nu ne supunem, ci să ne retragem cu toții în pădure înarmați. Aici să organizăm un centru de acțiune și de rezistență românească, și prin lovituri date cu măiestrie să zdruncinăm inamicul, să menținem o stare de spirit de neaplecare, și să întreținem o scânteie de nădejde în mijlocul masei românești din sate și orașe. Am depus cu toții jurământ în mijlocul pădurii seculare. Era această pădure un colț al acelui vestit codru al Tigheciului, pe cărările căruia, în decursul istoriei Moldovei, mulți dușmani și găsiseră moartea. Am hotărât să ne procurăm arme și muniții, să păstrăm un secret desăvârșit, să facem recunoașteri și exerciții de luptă în pădure și să găsim o formă care să mascheze intenția noastră. Formaam găsit-o ușor și în scurt timp am pus-o în practică: o societate cultural-națională a elevilor liceului din Huși, căreia iam dat numele: „Mihail Kogălniceanu”. Ea a fost aprobată de direcțiunea liceului. Au început șezători și conferințe în oraș. În public tratam obișnuitele subiecte, dar în pădure făceam exerciții de luptă. Arme pe vremea aceea erau pe toate drumurile încât în vreo două săptămâni ne adunasem tot ce ne trebuia. *** Era în timpul acela o stare de haos în țară, pe care noi deșicopii, abia trecuți de 18 ani, o înțelegeam prea bine. Lumea se afla sub impresia revoluției bolșevice care se desfășura în toiul ei la cțiva pași de noi. Țărănimea din instinct se opunea acestui val distrugător, dar complect dezorganizată, nu prezenta o posibilitate serioasă de rezistență. Muncitorimea însă aluneca vertiginos spre comunism, întreținută sistematic în cultul acestor idei, de presă jidănească, și în general de toată jidănimea orașelor. Fiecare jidan, comerciant, intelectual sau bancher-capitalist, în raza să de acțiune, era un agent al acestor idei revoluționare anti-românești. Românii intelectuali erau indeciși, aparatul de stat dezorganizat. Din moment în moment, te puteai aștepta, fie la o izbucnire internă a unor elemente organizate și decise, fie la o năvălire de peste Nistru. Această acțiune externă coordonată cu aceea a bandelor iudeo-comuniste din interior, care, năpustindu-se asupra noastră, distrugând podurile și aruncând în aer depozitele de muniții, ar fihotărât de soarta noastră ca neam. În atari împrejurări, frământați de gânduri și tremurând de grija vieții și libertății țării noastre abia unită, în urma unui greu război, a încolțit în mintea noastră de tineri ideea unei acțiuni care ne-a adus la jurământul din pădurea Dobrinei. Făcusem cinci ani de liceu militar la Mănăstirea Dealului, la umbra capului luiMihaiViteazul și sub ochiul cercetător al lui Nicolae Filipescu. Acolo sub comanda Maiorului și apoi Colonelului Marcel Olteanu, Comandantul școlii, a Căpitanului Virgil Bădulescu, a Locotenentului Emil Pălăngeanu și sub îndrumarea profesorilor, mi-am făcut o severă educație ostășească și mi-am căpătat o sănătoasă încredere în puterile mele. De altfel, educația militară de la Mânăstirea mă va urmări toată viața. Ordinea, disciplina și ierarhia turnate la o vârstă fragedă în sângele meu, alături de sentimentul demnității ostășești, vor forma un fir roșu de-a lungul întregii mele activități viitoare. Tot aici am fost învățat să vorbesc puțîn, fapt care mai târziu mă va duce la ura contra vorbăriei și a spiritului retoric. Aici am învățat să-mi placă tranșeea și să disprețuiesc salonul. Noțiunile de știință militară căpătate acum mă vor face să judec mai târziu totul prin prisma acestei științe. Iar cultul sentimentului demnității de om și de ostaș, în care mau crescut ofițerii, îmi va crea greutăți și mă va expune la suferințe, într-o lume lipsită adesea și de onoare și de simțul demnității. Vara lui 1916 am petrecut-o acasă la Huși. Tatăl meu era concentrat de doi ani și plecat cu regimentul în Carpați. Într-o noapte m-a trezit din somn mama mea care, plângând și închinându-se, mi-a spus: „Scoală, că trag clopotele la toate bisericile”. Era 15 August 1916, Sfânta Maria. Am înțeles că s-a decretat mobilizarea și că în acel moment armata română a trecut munții. Cuprins de emoție, îmi tremura trupul. Peste trei zile am plecat de acasă după tatăl meu, împins de dorul de a fi și eu printre luptătorii de pe front. În sfârșit, după multe peripeții, am ajuns la același regiment în care era și tatăl meu comandant de companie, Regimentul 25 Infanterie de sub comanda colonelului V. Piperescu, pe când înainta în Ardeal pe valea Oituzului. Nenorocul meu a fost mare, deoarece, neavând decât 17 ani, comandantul regimentului a refuzat să mă primească voluntar. Totuși am luatpartela înaintarea și retragerea din Ardeal, iar la 20 septembrie când tatăl meu a căzut rănit deasupra Sovatei pe muntele Ceres-Domu, i-am fost de folos, ajutându-l în fața inamicului care înainta. Deși rănit, a refuzat să se lase evacuat conducându-și compania tot timpul retragerii și apoi în greleleluptecari au urmat la Oituz. Într-o noapte pe la ora două, regimentul a primit ordin de înaintare. Ofițerii și inspectau în tăcere de mormânt trupele masate pe șosea. Tatăl meu fusese chemat de colonel. Revenind după puțîn timp îmi spune: „N-ar fi bine să te întorci tu acasă? Noi o să intrăm în lupte și nu e bine să murim amândoi aici, căci mama rămâne acasă cu șase copii mici, fără nici un sprijin. Și Colonelul m-a chemat și mi-a spus că nu vrea să-și ia răspunderea rămânerii tale pe front”. Simțeam că e cu sufletul îndoit: ezita să mă lase în miezul nopții singur, în câmp, pe drumuri necunoscute, la 40 km. de linia ferată. Observând insistența lui, am predat carabina și cele două cartușiere și în timp ce coloanele regimentului pășeau înainte, pierzându-se în liniștea și întunericul nopții, eu am rămas singur pe marginea unui șanț, luându-mi apoi drumul către vechea frontieră. Mai târziu, peste un an, la 1 Septembrie, am intrat în Școala Militară de Infanterie, de la Botoșani, cu același gând de a putea ajunge pe front. Aici mi-am completat educația și cunoștințele militare, de la 1 Septembrie 1917 la 17 Iulie 1918, în compania activă a Școlii Militare. Cei patru ofițeri distinși: Colonelul Slăvescu, Căpitanul Ciurea, Locotenentul Florin Rădulescu și Maiorul Șteflea, mi-au îndrumat pașii pe căile luptelor și al sacrificiilor pentru țară. Și acum, după un an – 1919 – era pace. Iar noi, copiii cei gata de moarte, eram răspândiți pe la casele noastre. Tatăl meu, profesor de liceu, a fost o viață întreagă luptător naționalist. Bunicul meu a fost pădurar, străbunicul tot pădurar. Neamul a fost din începuturi, în vremuri de restriște, neamul codrilor și al munților. De aceea educația ostășească și sângele din vine imprimau acțiunii de la Dobrina – naivă ca manifestare – o notă de seriozitate pe care vârsta noastră fragedă n-ar fi presupus-o. În acele momente, noi simțeam în inimi, sfatul și experiența lor, prezența șirurilor de strămoși, care au luptat pentru Moldova pe aceleași cărări nepătrunse de dușmani.
LA UNIVERSITATEA DIN IAȘI SEPTEMBRIE 1919
Vara a trecut. În toamnă mi-am dat bacalaureatul și grupul nostru s-a despărțit îndreptându-se fiecare spre universități. De la Dobrina nu ne-au rămas decât amintirile de a ne apăra țara în contra valurilor de vrăjmășie care se ridicau amenințătoare și dinlăuntru și dinafarăhotarelor. *** Plecam din Huși în momentul acestei răspântii pentru fiecare tânăr, înscrierea la universitate, mult așteptata înscriere la universitate! Ca pregătire aveam bagajul de cunoștințe pe care mi-l dăduse liceul. Literatura de senzație, de pervertire sufletească ce astăzi ocupă un loc important în procesul de formație al elevului de liceu – spre nenorocirea lui – eu n-am gustat-o. Pe lângă literatura firească a clasicilor români citisem toate articolele din „Semănătorul” și „Neamul Românesc” ale lui N. Iorga și A. C. Cuza. Tatăl meu le avea în niște lăzi, în podul casei. În ceasurile libere, mă suiam acolo și mă ocupam cu acest soi de literatură. Esența acestor articole cuprindea manifestarea într-o formă înaltă, a celor trei idealuri de viață ale poporului român: 1) Unirea tuturor Românilor. 2) Ridicarea țărănimii prin împroprietărire și drepturi politice. 3) Rezolvarea problemei jidănești. Două maxime însoțeau naționaliste din acea vreme: manșeta tuturor publicațiilor „România Românilor, numai a Românilor și a tuturor Românilor. ” N. Iorga „Naționalitatea este puterea creatoare a culturii umane, cultura e puterea creatoare a naționalității. ” A. C. Cuza Cu mare evlavie mă apropiam de Iașiul pe care nu era român să nu-l iubească, să nu-l înțeleagă sau măcar să nu dorească al vedea. Multe orașe din Moldova au câte o fărâmă de glorie. Nu putem pronunța numele: Hotin, Bârlad, Vaslui, Tighina, Cetatea Albă, Soroca, fără ca să nu ne simțim sufletul răscolit. Deasupra tuturor însă se ridică Suceava și Iașiul. Suceava cetatea lui Ștefan cel Mare, Iașiul orașul lui Cuza Vodă. Orașul unirii de la 1859, care prin înființarea Universității, devine orașul tinereții și a celor mai curate aspirații ale ei. În Iași au trăit: Miron Costin, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihail Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Iacob Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuțiu, Vasile Conta, N. Iorga, Ion Găvănescul. Aici luminează ca un far, la catedra de Economie Politică, marea personalitate a profesorului Cuza. Universitatea devine o școală a naționalismului; Iașiul, orașul marilor avânturi românești, al înălțimilor, al idealurilor, al aspirațiunilor noastre naționale. Mare prin durerile de la 1917, când aici și-a găsit refugiul în ceasurile grele mult chinuitul suflet al Regelui Ferdinand, mare prin destinul de a fi la 1918 orașul unirii tuturor Românilor; mare prin trecutul său și mare prin tragedia lui prezentă – căci orașul celor patruzeci de biserici – moare uitat în fiecare zi sub nemiloasa cotropire jidănească. Iașiul zidit pe șapte dealuri, ca Roma, este și rămâne cetatea eternă a românismului. Câte amintiri glorioase! Aici s-au auzit pentru prima dată răsunând acele armonioase versiuni ale lui Alecsandri: „Hai să dăm mână cu mână, Cei cuinimaromână”…………………… Aici, ca nicăieri în altă parte, studentul simte plutind prin văzduh pe deasupra Iașului tăcut, cu chemări nepătrunse și cu îndemnurile lor sfinte, duhurile marilor înaintași. Studentul ieșean, în liniștea nopții târzii, aude alergând înnebunit de durere pe străzile întortocheate și străine ale Iașiului, sufletul lui Mihail Eminescu care cântă ca o nălucă: „Cine-a îndrăgit străinii, Mânca-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia Și neamul nemernicia… ” De acest oraș mă apropriam, cu adâncă evlavie, în toamna lui 1919 atras de marea lui aureolă, dar și mișcât pentru că mă născusem aici, cu douăzeci de ani în urmă. Și ca orice copil veneam emoționat să revăd și să sărut pământul natal. *** M-am înscris la Facultatea de Drept. * Universitatea ieșeană, întreruptă în timpul războiului, se redeschisese de un an. Studenții vechi, întorși acum de pe front, păstrau linia tradiției naționaliste a vieții studențești dinainte de război. Erau împărțiți în două tabere: una sub conducerea lui Lăbușcă de la Litere și alta sub aceea a lui Nelu Ionescu, de la Drept. Grupul acestora, redus ca număr, era copleșit de masa imensă a studenților jidani veniți din Basarabia, toți agenți și propagatori ai comunismului. Profesorii Universității, afară de un grup foarte restrâns în frunte cu A. C. Cuza, Ion Găvănescul și Corneliu Șumuleanu, erau părtașii aceleași idei de stânga. Profesorul Paul Bujor, unul din exponenții majorității, rostise chiar lapidar în plin senat al României: „Luminavine de la Răsărit”, adică de peste Nistru. Această atitudine a profesorilor care considerau ca „barbarie” orice idee și notă naționalistă, a avut ca efect dezorientarea totală a studenților. Unii susțineau bolșevismul pe față, alții – cei mai mulți – spuneau: ” Orice s-ar zice, a trecut timpul naționalismului, omenirea merge spre stânga”. Grupul Lăbușcă a alunecat de-a binelea în direcția această. Grupul Nelu Ionescu, căreia mă afiliasem și eu, s-a risipit cu timpul în urma unor alegeri din care ieșisem înfrânți. Înaintarea acestor idei antiromânești, susținută de o masă compactă de profesori și studenți și încurajată de toți dușmanii României întregite, nu mai găsea în lumea studențească nici o rezistență românească. Cțiva care mai încercam să rămânem pe poziție eram învăluiți într-o atmosferă de dispreț și dușmănie. Colegii de alte păreri, cei cu ” libertatea de conștiință” și cu principiul tuturor libertăților, scuipau în urma noastră, când treceam pe stradă sau pe sălile facultăților și deveniseră agresivi, din ce în ce mai agresivi. Întruniri peste întruniri cu mii de studenți, în care se propaga bolșevismul, se ataca Armata, Justiția, Biserica, Coroana. O singură societate și mai păstra un caracter românesc: ” Avram Iancu ” a Bucovinenilor și Ardelenilor de sub conducerea studentului Vasile Iasinschi.