Coroana a constituit întotdeauna pentru Români un patrimoniu scump. Ea fiind garanția unității și a rezistenței noastre în fața oricăror primejdii, jidanii n-au pregetat de a o ataca, de a o insulta și de a o compromite prin orice mijloace. Iată, de pildă, cum tratează „Dimineața” din 16 Noiembrie 1919, pe Regele Ferdinand:
„Din cauza unei greșeli”
„Un animal are nevoie de preocupări mărginite, însă mintea lui ajunge ca să le satisfacă. Rareori, foarte rareori, animalul se înșeală. Și astfel, tot inteligența lui, oricât de mică, îl împiedică de a cădea în greșeli grosolane. Nu tot astfel se întâmplă cu Regele. Voiesc să vorbesc de regele creațiunii. Regele creațiunii este mult mai inteligent decât un câne, un cal, un măgar. E cert. Dar pe când nici unul din aceste trei animale n-ar călca pe marginea unei prăpastii, nu s-ar arunca pe valurile apei spre a se îneca ori n-ar încerca o mișcare vătămătoare, regele creațiunii săvârșește în fiecare zi greșeli de neiertat. ……….. Înțelepciunea cere ca Regele să nu se lase prizonier în mâna unui singur om și a unui singur partid. Cu tot respectul suntdatorsă spun Majestății Sale că a greșit. Situația atât de neclară este opera Majestății Sale. Fiindcă Majestatea Să cedând unor obsesiuni vinovate și interesate, a fugit de soluțiunile firești pe care le poruncea situația internă. Dacă nici astăzi coroana nu se va hotărî să între pe căile firești care sunt despărțite de interesele viitoare, naturași va lua drepturile ei cu încă și mai mare hotărîre. Regele creațiunii este avizat”.
BISERICA CREȘTINĂ („OPINIA” DIN 10 AUGUST 1919)
„Naționaliștii din Iași încep să se agite: sunt însă prea puțini și prea bicisnici, de aceea agitația lor care altădată revolta, astăzi este pur și simplu ridicolă. Naționaliștii au format o Gardă a Conștiinței Naționale. S-au lansat manifeste. Se țîn întruniri… Au fost chemați și studenții șovini. Au venit și preoți de rigoare… Când pretutindeni, din legiuirile cele mai despotice se șterg deosebirile între naționalități, la noi naționaliștii vor să accentueze aceste deosebiri… și mai ales în momentul când conferința păcii vrea să ne impună în tratat controlul minoritarilor… Când pretutindeni Biserica se desparte de stat, rămânând o afacere particulară a fiecăruia, la noi naționaliștii fac apel la cler pentru propaganda religioasă organizată și cu caracter de principii… Atunci intervine preotul: cu duhul blândeții, el și împlântă mâna în chica poporului pe care îl bate cu fruntea de lespezile Bisericii până când îl amețește. Poporul în Biserică învață umilința și resemnarea. Așa a dat Dumnezeu. Minciunile acum nu mai amăgesc pe nimeni. În zadar naționaliștii și anină benzi tricolore la mânecă, în zadar asmuță vulgul intelectual împotriva evreilor, în zadar pun preoții în biserici să ne afurisească. Nu se mai teme nimeni astăzi de afuriseala Dumnealor. …propovăduim dragostea între oameni. Și dăm cu piciorul în ușa templelor care adăpostesc ura și răzbunarea”.
Iscălit: M. Sevastos
PROCESIUNEA („OPINIA” DIN 26 OCTOMBRIE 1919)
„La apelul „Gărzii Conștiinței Naționale”, onoratul cler și-a pus la dispoziția manifestanților bărbile, odăjdiile și praporii… Luxul însă de avea la dispoziție un Dumnezeu cu un întreg stat major ar trebui plătit. Noi preferăm ca în birul nostru să se tocmească un profesor, nu unpreot. Dorim deci separația Bisericii de stat. Căci nu admitem să se încurajeze – prin contribuția noastră forțată – obscurantismul, renunțarea și spiritul de resemnare care mențîn regimurile polițiste… Îndărăt spre Evul mediu? Spre inchiziție? Suntem exasperați de teroarea în sacou și în tunică, nu mai putem suporta și teroarea în rasă… Cu durere privim manifestațiile de pe străzi cu sfori și cu epolete – și nu vrem să mai asistăm la defilarea mitrelor și a basmalelor roșii… De ajuns. Bolțile Bisericilor apasă pe umeri neamul omenesc – metaniile îl atrag la pământ. Va fi o procesiune fadă. Vor trece pe străzi odăjdii demuzeu, sceptre cu briliante, mitre… Vor trece cruci și patrafire. Vor trece bărbi. Oratori cu gesturi crâncene și vor desface pieptul arătând mulțimii coasta lor însângerată – vor suge între dinți bureți cu oțet…”
Iscălit: M. Sevastos
***
Este clar. De aici și până la atacarea ofițerilor pentru ruperea epoleților nu mai este decât un pas. Și tot numai un pas până la dărâmarea bisericilor cu târnăcoapele sau până la transformarea lor în grajduri sau localuri de petrecere sadică pentru jidănașii de la „Opinia”, „Adevărul”, „Dimineața” și neamul lor. Am văzut în coloanele acestor ziare, într-un ceas de grea cumpănă românească, toată ura și vicleana uneltire a unei nații vrăjmașe, așezată și tolerată aici din mila și numai din mila Românilor. Lipsă de respect pentru gloria armatei române și pentru sutele de mii de morți în uniforma ei sfințită; lipsă de respect pentru credința creștină a unui popor întreg. Nu era zi să nu se arunce pe fiecare pagină venin în inimile noastre. Din lectura acelor ziare care mi-au crispat sufletul, am cunoscut adevăratele sentimente ale acestor venetici pe care ș le-au dezvăluit, fără nici un fel de reținere, în momente în care ne-au crezut doborți la pământ. Într-un an de zile am învățat atâta antisemitism ca să-mi ajungă pe trei vieți de om. Căci nu poți să izbești în credințele sfinte ale unui popor, în ceea ceinimalui iubește și respectă, fără ca să nu rănești în adâncuri și fără ca din rana făcută să nu picure sânge. Sunt 17 ani de atunci și rana sângerează mereu. *** Să-mi fie îngăduit încă odată a-mi îndeplini o datorie sacră, amintind aici de acest erou, atlet al muncitorimii creștine, meseriașul Constantin Pancu, sub a cărui comandă am fost și alături de care am stat până când „Bestia roșie”, așa cum îi spunea el, a fost înfrântă. Acestui om – curajului și pieptului lui – se datorează salvarea Iașiului de la nimicire. Șapte ani mai târziu, acest uriaș slăbit de suferință și de sărăcie, umbla ca o umbră pe străzile Iașiului, cerând ajutor pentru a merge să se caute de o boală de inimă. A murit bolnav și sărac, uitat și neajutat, în mijlocul unei țări nepăsătoare și a unui oraș pe care l-a apărat cu pieptul său, în ceasurile cele mai grele.
PRIMUL CONGRES STUDENȚESC DUPĂ RĂZBOI CLUJ, 4, 5, 6 SEPTEMBRIE 1920
Congresul acesta a avut loc în sala Teatrului Național din Cluj, într-o atmosferă de mare entuziasm, datorită unirii neamului românesc prin forța armelor și jertfelor lui. Era cea dintâi întâlnire a tinerilor intelectuali ai unui popor răzlețit în cele patru vânturi de soartă și de nenoroc. Două mii de ani și de nedreptăți și suferințe se încheiau acum. Cât entuziasm, câte emoții sfinte, câte lacrimi n-am vărsat cu toții! Dar pe cât era de mare entuziasmul care ne copleșea inimile prim măreția lui, pe atât era de mare dezorientarea față de linia viitorului. De această dezorientare a căutat să profite puterea iudaică. Ea a sugerat și până la sfârșit a făcut presiuni la minister, prin masonerie și oameni politici, ca la ordinea de zi a congresului să se pună intrarea studenților evrei în centrele studențești. Cu alte cuvinte se încerca transformarea unor centre românești în centre mixte româno-jidănești.. Primejdia era mare: cu bolșevismul bătând la ușă și cu perspectiva de a fi copleșiți ca număr de elemente iudeo-comuniste în propriile noastre centre. Cel puțîn în două dintre ele, Iași și Cernăuți, situația era tragică. Cu toate acestea, conducătorii congresului, Lăbușcă, președintele Iașiului, cu întreg comitetul, Nazarie, președintele Bucureștiului, cu întreg comitetul și cu toate societățile, Pușcașu, președintele Clujului, erau câștigați de aceste idei. Tinerii studenți sunt foarte influențabili, mai ales când le lipsește o credință. Ei se lasă amăgiți nu atât prin avantajele materiale imediate care li s-ar oferi, cât mai ales prin măgulirile ce li se aduc și prin perspectivele de mare viitor ce li se oferă. Tânărul însă va trebui să știe că în orice post va fi, este o santinelă în slujba neamului și că a se lăsă cumpărat, flatat, ademenit, înseamnă o părăsire de post, poate însemna o dezertare sau chiar o trădare. Micul nostru grup de la Iași, invincibil prin hotărârea să, unit cu grupul bucovinenilor, s-a luptat cu îndârjire timp de două zile. până al sfârșit a învins. Congresul a admis moțiunea propusă de mine, prin vot nominal, împotriva moțiunii susținută de întreaga conducere studențească. Votul acesta cred că nu l-a dat congresul din convingere, ci mai mult impresionat de hotărârea și disperarea cu care a fost dusălupta. Studențimea cernăuțeană, care nu trecea de 60 la număr, s-a purtat admirabil. Micul nostru grup al ieșenilor, nu trecea de 20, de asemenea. Dacă mai adăugăm încă 20, grupul Ciochină, tot de la Iași, lupta de 2 zile a fost de 100 contra 5. 000. Victoria noastră de atunci a fost hotărâtoare. Centrele studențești, dacă punctul nostru de vederear ficăzut, și-ar fi pierdut caracterul lor românesc și, în contact cu jidanii, ar fi apucat pe calea bolșevismului. Studențimea română a fost la o mare răspântie. Iar cel mai târziu, la 1922, n-am mai fi avut o izbucnire a unei mișcări studențești românești, ci poate o izbucnire a revoluției comuniste.
DESCHIDEREA UNIVERSITĂȚII DIN IAȘI ÎN TOAMNA ANULUI 1920
La celelalte centre universitare, condamnați la războire. Liniște. Noi eram însă pentru prima oară în istoria Universității ieșene, senatul universitar anunță deschiderea cursurilor fără preoți și fără serviciul religios. Pentru a înțelege cineva durerea noastră, trebuie să știe că această solemnitate era, neîntrerupt, de o jumătate de veac, cea mai frumoasă sărbătoare a universității. Veneau: tot senatul universitar, toți profesorii, toți studenții și cei nou înscriși; era prezentă elita intelectuală a Iașiului. Mitropolitul Moldovei sau Vicarul oficia slujba în aulă, binecuvântând începutul muncii pentru cultura poporului român. Dar acum universitatea noastră se dezbrăca, printr-un gest al senatului universitar, de podoaba tradiției ei semiseculare. Mai grav: universitatea Iașiului creștin, cea mai înaltă școală românească, proclama în ceasurile grele de atunci, lupta contra lui Dumnezeu, alungarea lui Dumnezeu din școală, din instituții, din țară. Profesorii Universității din Iași, afară de cei 4-5 cunoscuți, au primit cu mare satisfacție hotărârea păgână a senatului, acest pas înainte, care va scoate „știința românească” din „barbarie” și din „prejudecățile medievale”. Studenții comuniști jubilau, jidănimea triumfa, iar noi, cțiva, ne întrebam cu durere: oare cât mai este până când vor fi dărâmate bisericile iar preoții în odăjdii răstigniți în altare? Un număr de vreo opt studenți naționaliști, care ne aflam în Iași, am umblat zadarnic pe la ușile multor profesori, încercând să-i convingem a reveni asupra măsurilor luate. Repetatele noastre intervenții n-au dus la nici un rezultat. Și atunci, în ajun, am hotărât un lucru grav: să ne opunem cu forța la deschiderea universității. Ne-am culcat cu toții în str. Suhupan nr. 4, sediul acțiunii noastre, pentru a rămâne grupați. La 6 dimineața eu am plecat înainte cu Vladimir Frimu, urmând ca ceilalți să vină după noi. Am închis și baricadat ușa din dos a universității, lăsându-l pe Frimu acolo. Eu am făcut un afișscriscu creionul roșu, pe care l-am lipit pe ușa cea mare de la intrare: „Aduc la cunoștința domnilor studenți precum și a domnilor profesori, că această universitate nu se deschide decât în urma slujbei religioase tradiționale”. Restul camarazilor n-a venit decât târziu, prea târziu. De la ora 8 au început să vină studenții. Eu am rezistat singur la ușă până la ora 9 și jumătate, când în fața universității se adunaserăpeste300 de studenți. În momentul când profesorul Mller de la matematici voia să între cu forța, i-am spus: „Când ați intrat profesor la universitate ați jurat pe cruce. Pentru ce vă ridicați cum împotriva crucii? Sunteți un sperjur, pentru că ați jurat într-un lucru în care nu ați crezut, iar acum vă călcați jurământul. Atunci studenții, peste 300, în frunte cu Marin, șeful comuniștilor, cu Hrițcu, cu Ionescu de la Botoșani, s-au repezit asupra mea, m-au ridicat pe sus, au deschis ușa de la universitate, m-au introdus în sala pașilor pierduți, unde m-au purtat ca într-un vârtej de la un capăt la celălalt al sălii timp de aproape o jumătate de oră, dându-mi cu bastoanele și cu pumnii în cap. Nici o apărare și nici o ripostă nu mai era posibilă, deoarece eram prins la mijloc și împins din toate părțile primind lovituri de pretutindeni. În sfârșit am fost lăsat. Pe când stăteam într-un colț și mă gândeam la nenorocul înfrângerii mele, au sosit și cei șase. Biruința adversarilor n-a durat însă mult pentru că peste puțîn timp secretarul universității s-a coborât de la rectorat și a afișat următoarele: „Se aduce la cunoștința tuturora că rectoratul a hotărât ca universitatea să rămână închisă până Miercuri, când se va deschide cu serviciul religios”. Era un mare triumf pe care l-am primit cu o bucurie nespusă. Miercuri dimineața, peste două zile, în sala arhiplină de lume din întreg orașul s-a oficiat serviciul religios. Pe mine m-au felicitat toți. A vorbit neîntrecut de frumos profesorul A. C. Cuza. De atunci mi s-a înrădăcinat credința care nu mă va părăși, că cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu și neamul său, nu va fi învins niciodată. *** În opinia publică a Iașiului, acestelupte, în special cele de laRegieși Ateliere și acum în urmă cea de la Universitate au avut un puternic răsunet. Adversarii au început să-și dea seama că bolșevismul nu poate înainta fără obstacole serioase, chiar atunci când de partea lui sunt aproape toți profesorii universității, toată presă, toată jidănimea, marea majoritate a muncitorilor, iar de cealaltăpartenumai un minim grup de tineri care nu opun altceva acestor valuri uriașe decât uriașa lor credință în viitorul țării. Tinerii aceștia prezentau rezistența unor voințe înfipte în pământ ca niște stânci peste care lumea ușor putea vedea, nu numai că nu se poate păși fără pericol, dar că nu se poate păși niciodată. Adversarilor le era teamă, nu de noi, ci de hotărârea noastră. Lumea cealaltă, Iașiul creștin și românesc, ne încuraja și ne urmărea cu simpatie.
ANUL UNIVERSITAR 1920-1921
Început în condițiunile arătate mai sus, anul acesta a fost un șir neîntrerupt de lupte și ciocniri. Noi, studenții luptători, nea-m organizat în jurul cercului studențesc „Ștefan Vodă” al cărui președinte eram. De aici ne-am atacat adversarii, biruindu-i rând pe rând. Disprețuitori față de cultura românească, aceștia ne priveau de sus universitatea și tot ce aveam noi în țara această, cu pretenții de savanți și îndrumători, ca niște oameni sosiți dintro mare țară pe un păcătos și înapoiat pământ românesc. Or fi avut ei dreptate în unele privințe, dar în curând aveau să se izbească în mica noastră țară de un mare bun simț românesc secular, pe care acolo, în marea lor împărăție de peste Nistru, s-a dovedit a nu-l fi avut de loc. La universitate întrunirile deveniseră imposibile. Nici o hotărâre nu se mai putea lua. Marea majoritate a studenților era formată din comuniști și simpatizanți de-ai lor. Dar nu putea face nici un pas înainte deoarece grupul nostru, care nu trecea de 40, era totdeauna prezent. El atacă și nu mai permite vânturarea ideilor și practicilor comuniste. Grevagenerală încercată în Universitatea ieșeană, cu ocazia arestării studentului comunist Spiegler, eșuează după o zi, deoarece grupul nostru ocupă cantina și interzice intrarea la masă a greviștilor, bazându-se pe principiul: „Cine nu muncește, nu mănâncă”. Toate intervențiile rectorului și ale profesorilor de a ne convinge ca acești studenți să fie lăsați la masă, rămân zadarnice. *** Peste puțîn timp, grupul nostru va câștiga o altă victorie: schimbarea uniformei. Studenții comuniști purtau șepci rusești. Nu pentru că nu aveau altceva, ci ostentativ, ca să afirme bolșevismul. Cu ocazia unei încăierări la universitate, aceste șepci au fost luate și arse în Piața Unirii. Apoi, în fiecare zi, la universitate, pe străzi, prin localuri, începe vânătoarea. Toate șepcile sunt arse. După o săptămână au dispărut complet și pentru totdeauna. *** Grupul nostru trece mai departe. Se ia la luptă cu presă iudeocomunistă. El însă n-are presă ca să se lupte pe calea scrisului. În urma unor articole necuviincioase la adresa Regelui, Armatei și Bisericii, grupul nostru scos din răbdări pătrunde la redacțiile și tipografiile ziarului „Lumea”, condus de jidanul Hefter, și „Opinia” și sfarmă tiparnițele care împrăștiau otravă și insultă. Provocam dezordini, fără îndoială, dar acele dezordini vor opri marea dezordine, ireparabila dezordine pe care o pregăteau în țara această simbriașii revoluției comuniste. *** Toate acestea însă mă vor fixa în obiectivul răzbunărilor. Presă jidănească ne atacă. Eu voi riposta violent. Întâlnind pe stradă redactorii „Opiniei”, în urma unui schimb de cuvinte, după ce le cer socoteală pentru ofensele aduse, ne încăierăm. Adversarii mei sunt bătuți bine. A doua zi însă toate ziarele din Iași fac front contra mea: „Opinia”, „Lumea”, „Mișcarea”.
ELIMINAT PENTRU TOTDEAUNA DIN UNIVERSITATEA IEȘEANĂ
Lucrurile nu se opresc aici. Imediat intervine senatul universitar, se întrunește și, fără a mă audia, mă elimină pentru totdeauna din Universitatea ieșeană. În sfârșit Universitatea și Iașiul vor scăpa de tulburătorul ordinii publice, care timp de doi ani a stricat pacea iudeo-comuniștilor și s-a opus la toate încercările acestora de a dezlănțui revoluția pentru detronarea regelui, arderea bisericilor, împușcarea ofițerilor și masacrarea a sute de mii de români. Oamenii ordinii și legalității sunt, pentru senatul universitar, comuniștii. Eu, sunt tulburătorul acestei ordini.
CONSILIUL FACULTĂȚII DE DREPT
Dar planul lor se sfarmă. Pentru că intervine un fapt într-adevăr unic, în manifestările obișnuite ale vieții noastre universitare. Consiliul Facultății de Drept se sesizează de eliminarea pronunțată de senat și, având în frunte pe profesorii Cuza, decan, Matei Cantacuzino și Dimitrie Alexandrescu se opune acestei eliminări. Încercările consiliului de a tempera furia senatului universitar dau greș. Senatul nu renunță la pedeapsa dată. Atunci Facultatea de Drept și retrage reprezentantul din senat, nu se supune hotărârii acesteia și se declară independentă. Pe mine facultatea mă anunță că mă pot prezenta la cursuri, deoarece consiliul profesoral refuză să recunoască hotărârea senatului universitar. A rămas astfel pe mai departe, student al Universității din Iași. În urma acestui fapt, timp de trei ani, consiliul Facultății de Drept nu și-a mai trimis reprezentant în senat. Conflictul a durat ani de zile, chiar după plecare mea din universitate. Mai târziu, când mi-am luat licența, rectoratul a refuzat să-mi elibereze diploma. Nu mi-a eliberat-o nici până în ziua de azi. Pentru înscrierea înbarouși pentru continuarea cursurilor în străinătate m-am servit numai de certificatul eliberat de facultate.
ANUL UNIVERSITAR 1921-1922
Noul an universitar s-a deschis în condiții normale. Cu serviciu religios. Din nou universitatea și Iașiul sunt în sărbătoare. În București, acest mare eveniment trece aproape neobservat. Acolo, mulțimea studenților, masa studențească se pierde în mulțimea sutelor de mii de oameni, a zgomotului, a luminilor, a intereselor care se ciocnesc brutal. La Iași, când pleacă studenții, e melancolie generală, ca la plecare cocorilor și a păsărilor, toamna; când vin studenții, vine tinerețea, vine viața. E zi de sărbătoare. La București studentul se simte singur în mijlocul unei lumi imense care nu-l vede, nu-l apreciază, nu-l mustră, nu se interesează de el, nu-l iubește. Educația studentului la Iași este incomparabilă, pentru că el se dezvoltă ca și un copil sub iubirea mamei sale, la adăpostul dragostei românilor. Aici neamul și crește studenții. Eu însumi datorez acestui Iași o parte însemnată de recunoștință pentru tot ce am putut să fac. Am simțit totdeauna grija pe care mi-a purtat-o acest suflet al Iașiului, am simțit raza iubirii lui, i-am simțit mustrarea, încurajarea, îndemnul, chemarea la luptă. Pe noi, studenții de la Iași, ne urmăresc acestea și acum și ne vor urmări până la sfârșitul vieții, ca amintirea îndemnurilor și dragostei mereu prezentă a mamei. Din toate generațiile studențești care s-au perindat prin Iași, pe cți nu i-a urmărit toată viața îndemnul, chemarea la luptă a Iașiului! Pe cți nu i-a urmărit, până în mormânt, pe cți nu-i urmărește și astăzi, mustrarea lui! … *** De la începutul anului se observă că iudeo-comunismul dădea înapoi dezorientat și cu moralul aproape pierdut. Nici o încercare de rezistență. Noul val de studenți, acum înscriși, auziseră cu toții de luptele noastre și de mult așteptau să vină alături de noi. Ajunși aici, au intrat în rânduri.
PREȘEDINTE LA SOCIETATEA STUDENȚILOR ÎN DREPT
În toamna aceea am fost ales președinte aș Societății Studenților în Drept. Senatul universitar n-a voit să mă valideze sub pretext că sunt eliminat din universitate. M-am validat singur. Societatea Studenților în Drept, ca și toate celelalte societăți pe facultăți, avea ca scop activitatea științifică de completare și aprofundare a studiilor în domeniul respectiv. Așa bunăoară, sub președinția lui Nelu Ionescu, cu doi ani înainte de mine, Societatea Studenților în Drept ținea ședințe aproape săptămânal. Un student citea ocartede drept sau în legătură cu dreptul, o rezuma în ședință, o critica și apoi urmau discuții contradictorii. Eu am păstrat norma generală, dar am venit cu ceva nou. Toate aceste lucrări și referate nu se puteau face decât având ca obiect problema jidănească înluminaștiinței. Se citeau lucrări asupra acestei probleme în România și în străinătate, asupra puterii iudaice internaționale, asupra istoricului acestei probleme la noi și aiurea. Studiam mijloacele de luptă întrebuințate în contra noastră, spiritul și mentalitatea iudaică și preconizam mijloace de luptă și de apărare. Urmau, după fiecare expunere, discuții, completări și la urmă formularea adevărului stabilit pentru ca fiecare să poată pleca lămurit. Apoi, în continuare, căutam în aceleași ședințe, să realizăm: a. identificarea la fiecare pas a acestui spirit și mentalități iudaice infiltrate pe nesimțite în felul de a cugeta și a simți al unei însemnate părți dintre români; b. dezintoxicarea noastră, eliminarea iudaismului introdus în cugetarea noastră, prin cărți de școală, de literatură, prin profesori, prin conferințe, prin teatru, prin cinematografie; c. înțelegerea și demascarea planurilor jidănești mascate sub atâtea forme. Căci avem partide politice, conduse de români, prin care vorbește iudaismul; ziare românești, scrise de români, prin care vorbește jidanul cu interesele lui; conferențiari români, autori români, gândind, scriind și vorbind jidănește înlimbaromână. Am început să ne dăm seama, studiind toate acestea, că pentru prima dată în istorie, poporul român a venit în contact cu un neam care întrebuințează ca arme de luptă și distrugere, ca armă națională, viclenia și perfidia. Românul n-a cunoscut decât lupta dreaptă. În fața noilor mijloace jidănești, el s-a găsit dezarmat. Ne-am dat seama că totul se reduce la cunoașterea inamicilor și că în momentul în care noi, românii, îi vom cunoaște, îi vom învinge. *** Ședințele noastre au urmat regulat timp de un an de zile. Ele atrăgeau studenți de la toate facultățile în număr din ce în ce mai mare, încât centrul studențesc și pierduse aproape ființa. Întreaga studențime gravita în jurul activității Societății Studenților în Drept. Amfiteatrul devenise neîncăpător pentru mulțimea de studenți care venise să ia parte la aceste ședințe. În număr din ce în ce mai mare participau studenții basarabeni. O jumătate de an de activitate ne aduce un adevărat miracol: trei sferturi dintre studenții basarabeni creștini se trezesc, se simt chemați la o viață nouă, se luminează la față. În scurt timp, ei vor deveni cei mai credincioși soldați ai luptei noastre, ajungând prin credință, devotament, curățenie sufletească și spirit de jertfă în fruntea mișcării care începuse a se înfiripa. Momentul acesta de înfrățire între noi, în aceeași lumină și de legământ de luptă pentru țara creștină în contra hoardelor iudaice înșelătoare, nu-l vom uita niciodată. Cei ce ne războisem până ieri, acum ne îmbrățișam. *** Îndreptarele de orientare la aceste ședințe erau scrierile geniilor noastre naționale, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Vasile Conta, Mihail Eminescu, Vasile Alecsandri etc., și mai cu seamă, scrierile și prelegerile profesorului Cuza, scrierile profesorului Paulescu, lecțiile de educație națională ale profesorului Găvănescul. Toate scrierile profesorului Cuza erau, nu o dată citite, ci de trei-patru ori citite și studiate. În special cursurile sale de economie-politică ce tratau, de la înălțimea catedrei, în chip strălucit, chestiunea jidănească, chemând pe români la înțelegerea celei mai grave probleme prezente a lor, ne-au fost călăuză în fiecare moment în sforțările pentru cunoașterea ei. Cel mai marenorocal nostru și deci al românilor a fost profesorul Cuza, unul dintre cei mai străluciți cunoscători ai problemei jidănești din lume, căruia îi datorăm puterea noastră de a ne orienta față de toate manoperele jidănești. Cursurile lui, de o mare înălțime academică, erau urmărite de toți studenții cu o nemaiîntâlnită atenție. Amfiteatrul Facultății de Drept era totdeauna neîncăpător. Încă multă vreme de acum încolo, Universitatea ieșeană nu va mai avea un profesor ale cărui predici de naționalism să trezească un interes asemănător. *** În acest timp, viața multora dintre noi începe să-și găsească un rost unic pe deasupra tuturor intereselor: acela de a lupta pentru neamul nostru primejduit în existența să.