Vara anului 1922 n-a trecut în liniște. Pe scena teatrelor naționale românești sau comunale din orașele moldovene încep să se joace în idiș piese jidănești de către trupa Kanapof. Tineretul nostru a considerat această ca o primejdie, pentru că a văzut un început de înstrăinare a acestei instituții menite să facă educație națională și morală poporului român. Expropriați în comerț, expropriați în industrie, expropriați în bogățiile solului și subsolului românesc, expropriați în presă, ne vom vedea într-o bună zi expropriați și de pe scena teatrelor naționale. Teatrul, alături și școală și de biserică, poate înălța o nație decăzută, la conștiința drepturilor și misiunii ei istorice. El poate pregăti și înălța la luptă dezrobitoare o nație.
De acum ni se va lua și această redută. Teatrele noastre ridicate din truda și banul românului vor sluji jidănimii pentru pregătirea și întărirea forțelor ei în lupta contra noastră. Iar, pe de altă parte, de pe aceste scene românești, ne vor servi ca hrană sufletească nouă, românilor, tot ce va contribui la demoralizarea, la decăderea și la nimicirea noastră națională și morală. Era de datoria altora, a guvernului, a oricărei autorități, a profesorilor, să ia atitudine în fața acestui nou atac antiromânesc. Absență totală. Numai tineretul, riscând lovituri, acoperindu-se de nenumărate insulte și negăsind nicăieri nici un sprijin, a reacționat așa cum a putut. Această luptă a fost continuată în toate orașele: la Huși, Vaslui, Bârlad, Botoșani, Pașcani etc., de grupul studenților ieșeni ajutați pretutindeni de elevii de liceu. Ei pătrundeau în sălile pline de jidani, aruncând peste artiștii satanei cu tot ce le cădea în mână și alungându-i astfel de pe scena românească. Poate necivilizat, vor zice unii. Poate, zic și eu. Da întrucât este civilizat ca o nație străină să mă deposedeze rând pe rând de toate bunurile țării mele? Întrucât este civilizat ca aceeași nație să-mi otrăvească cultura și să mi-o servească apoi pe scenă pentru a mă ucide? Întrucât au fost civilizate mijloacele întrebuințate în Rusia de jidănime? Întrucât e civilizat să căsăpești milioane de oameni fără judecată? Întrucât e civilizat să dai foc bisericilor sau să le transformi în cabarete? Eu, în sărăcia și după slabele mele puteri, mă apăr în contra atacului cum pot. Cu presă, dacă am. Cu autoritățile, dacă mai sunt românești. Cu cuvântul, dacă mă ascultă cineva. Cu forța, dacă nu mai am cu ce și dacă toți tac. E laș și nedemn acela care din vânzare sau din lașitate nu-și apără țara. Și nu reacționează în nici un fel. Oricum, era un protest această luptă, era singurul protest în mijlocul unei lașe și îngrozitoare tăceri. A doua zi se întorceau camarazii, plini de lovituri și de răni, căci nu era puțîn lucru ca un grup de 15 tineri să între într-un teatru cu 3-4000 de jidani. Și mai ales se întorceau plini de ocară și de batjocură din partea românilor noștri. De multe ori mă întreb: ce ne-a menținut pe noi, un grup așa de mic, în fața atâtor lovituri, a atâtor ocări venite de pretutindeni în jurul nostru? N-am găsit nici un sprijin nicăieri. În această luptă cu toată lumea, singurul sprijin l-am găsit în noi. În credința noastră că suntem pe marea linie a istoriei noastre naționale, alături de toți cei care au luptat, suferit și murit, ca martiri, pentru pământul și neamul nostru.
ÎN GERMANIA
În toamna anului 1922, m-am întors la Iași. Acolo am împărtășit camarazilor un vechi gând al meu, de a mă duce în Germania, pentru a-mi continua studiile de Economie Politică și în același timp a încerca să realizez cât de puțîn gândul de a duce ideile și credințele noastre peste hotare. Noi ne dădeam bine seama, din studiile pe care le făcusem, că problema jidovească are un caracter internațional și că reacțiunea nu poate fi decât tot pe plan internațional; că o rezolvare totală a acestei probleme nu se poate obține decât printr-o acțiune a tuturor neamurilor creștine trezite la conștiințe primejdiei jidănești. Nu aveam însă nici bani, nici haine. Camarazii mi-au procurat haine și au împrumutat suma de 8. 000 lei de la inginerul Grigore Beian, pe care urmau s-o plătească lunar, contribuind fiecare după puteri. Cu această sumă am plecat la Berlin, condus la gară de toți acei de care mă despărțeam și care rămâneau să lupte mai departe acasă. Ajuns la Berlin, mi-au fost de mare ajutor doi prieteni, studenți și ei, Bălan și C. Zotta. M-am înscris la Universitate. În ziua înscrierii m-am îmbrăcât în costum național și m-am prezentat la acea frumoasă solemnitate, când rectorul după un străvechi obicei, strânge mâna fiecărui nou înscris. Pe sălile Universității am fost obiectul curiozității generale din cauza costumului meu românesc. *** Pe cititorul acestor rânduri l-ar interesa cu deosebire două chestiuni din Germania de la 1922. O privire asupra situației generale și stadiul mișcărilor antisemite. Rănile lăsate de războiul care se terminase de curând și de înfrângere, sângerau. Mizeria materială se întindea peste Berlin și peste restul țării, deopotrivă. În ultimul timp fusese ocupată și Valea Ruhrului, un însemnat centru de bogăție. Asistam la prăbușirea vertiginoasă și catastrofală a mărcii. Lipsă de pâine, lipsă de alimente, lipsă de lucru prin cartierele muncitorești. Sute de copii acostau lumea pe stradă, cerând ajutor. Căderea mărcii aruncă în aceeași mizerie și aristocrația germană. Oameni care avuseseră bani, în câteva zile nu mai aveau nimic. Cei cu pământuri și imobile care și le vânduseră atrași de mirajul unui mare preț, numai în câteva săptămâni rămâneau săraci. Capitalurile jidănești din țară și străinătate făceau afaceri colosale. Cu câteva sute de dolari, deținătorii de valută forte deveneau proprietari ai unor imobile uriașe de câte 50 de apartamente. Samsarii mișunau pe toate străzile, dând lovituri formidabile. Părtași ai acestei mari mizerii erau și cțiva străini, printre care mă număram și eu: fiindcă n-aveam nici un ban. Cei 8. 000 de lei ai mei cu care venisem îi terminasem. Atunci a început foamea. Dar în mijlocul unei suferințe generale, viața ta e mai ușoară. Fiind o fire care nu mă încovoi în fața greutăților, nu mam supus mizeriei, ci am încercat să lupt cu ea. Am studiat toate posibilitățile și m-am hotărât să mă apuc de comerț. Îmi trebuia un capital foarte mic, pentru ca să procur produse alimentare din provincie, pe care apoi să le aduc și să le revând la Berlin la restaurante. Acest fapt m-a determinat să mă mut în ajunul sărbătorilor la Jena, unde viața era mai ieftină. M-a impresionat acolo, în mijlocul acestei mizerii în care se zbătea poporul german, spiritul de disciplină, puterea lui de muncă, simțul datoriei, corectitudinea, puterea de rezistență și credința în zile mai bune. Era un popor sănătos și vedeam că nu se va lăsă doborât la pământ și că va învia cu puteri nebănuite de sub piatra tuturor greutăților care-l apăsau. Mișcarea antisemită. Existau în Germania mai multe organizații politice și doctrinare antisemite, cu multe foi, cu manifeste, cu insigne, toate însă șubrede. Studențimea de la Berlin și cea de le Jena era împărțită în societăți și număra foarte puțini antisemiți. Masa studențească cunoștea vag problema. De o acțiune studențească antisemită sau măcar de o orientare doctrinară similară celei de la Iași nu putea fi vorba. Am avut multe discuții cu studenții de la Berlin, în 1922, care desigur astăzi sunt hitleriști și mă mândresc să le fi fost eu profesorul în antisemitism, ducându-le acolo din adevărurile învățate la Iași. De Adolf Hitler am auzit pentru prima dată pe la mijlocul lunii octombrie 1922. Mă dusesem în Nord-Berlin, la un muncitor care fabrica „zvastici” și cu care legasem bune relațiuni. Numele său era Strumpf și locuia în Salzwedeler Strasse 3. Acesta mi-a spus: „se aude de o mișcare antisemită pornită la Mnchen de un tânăr pictor de 36 de ani, Hitler. Mi se pare că acesta este acela pe care îl așteptăm noi, germanii”. Viziunea acestui muncitor s-a împlinit. Eu am rămas cu admirație pentru puterea lui de intuiție datorită căreia el a putut desprinde cu antenele sufletului lui din zeci de oameni și fără să-l cunoască, cu zece ani înainte, pe acela care va birui în 1932, unind sub o singură mare comandă întreg poporul german. *** Tot acolo la Berlin și cam în același timp, am auzit vestea uriașei izbucniri fasciste: marșul asupra Romei și victoria lui Mussolini. M-am bucurat ca de victoria țării mele. Există o legătură de simpatie între toți aceia care, în diferite părți ale pământului, și servesc neamul, după cum există o legătură de simpatie între toți aceia care lucrează la nimicirea neamurilor. Mussolini, viteazul care călca balaurul în picioare, era din lumea noastră, de aceea toate capetele de balaur se năpusteau asupra lui jurându-i moarte. Pentru noi ceilalți, el va fi un luceafăr luminos care ne va da speranțe; ne va fi dovada vie că hidra poate fi învinsă. O dovadă a posibilităților noastre de biruință. Dar Mussolini nu e antisemit. Degeaba vă bucurați, șoptea presă jidovească la urechile noastre. Nu e vorba de ce ne bucurăm noi; e vorba de ce vă supărați Dvoastră de victoria lui, dacă nu e antisemit. Care e rațiunea atacurilor mondiale ale presei jidănești în contra lui? În Italia sunt atți jidani cți ceangăi în România pe Valea Siretului. O mișcare antisemită în Italia ar fi, ca și cum noi românii, am porni o mișcare contra ceangăilor. Dar dacă Mussolini ar fi trăit în România, n-ar fi putut fi decât antisemit, pentru că fascism înseamnă, în primul rând, apărarea nației tale împotriva primejdiilor care o pândesc. Înseamnă desființarea acelor primejdii și deschidere de drum liber către viață și mărire pentru națiunea ta. În România, fascismul nu putea să însemne decât înlăturarea primejdiilor care amenință poporul român, adică înlăturarea primejdiei jidănești și deschidere de drum liber către viața și mărirea la care au dreptul să aspire românii. Iudaismul a ajuns la stăpânire în lume prin masonerie și în Rusia prin comunism. Mussolini a distrus la el acasă aceste două capete iudaice, care amenințau Italia cu moartea: comunismul și masoneria. Acolo, iudaismul a fost desființat prin ce a avut el. La noi, va trebui desființat prin ce are: jidanii, comuniștii și masonii. Aceste gânduri le opuneam noi, tinerii români, în general, încercărilor iudaice de a ne despărți de bucuria biruinței lui Mussolini.
MIȘCAREA STUDENȚEASCĂ
10 DECEMBRIE 1922
Eram încă la Jena când, într-o bună zi, am fost surprins de vestea că întreaga studențime română, de la toate universitățile, s-a ridicat la luptă. Această nebănuită de nimeni manifestare colectivă a tinereții românești a fost o izbucnire vulcanică pornită din adâncurile nației. Ea s-a manifestat mai întâi la Cluj, în inima acelui Ardeal care a luat poziție ori de câte ori neamul s-a găsit în impas, pentru ca aproape concomitent să irumpă violent în toate celelalte centre universitare. Într-adevăr, la 3-4 decembrie, la București, Iași, Cernăuți, sunt mari manifestații de stradă. Întreaga studențime română este în picioare, ca într-un ceas de mare răspântie. Pentru a mia oară, rasa această, a pământului, amenințată de atâtea ori în decursul veacurilor, și arunca tineretul în fața primejdiei pentru a-și salva ființa. Un mare moment de electrizare colectivă, fără pregătire prealabilă, fără discuții pro și contra, fără decizii luate în comitete, fără ca cel puțîn cei din Cluj să se cunoască cu cei din Iași, Cernăuți, București. Un mare moment de iluminație colectivă ca lumina unui fulger în mijlocul unei nopți întunecoase, în care o tinerime întreagă și vede linia de viață a ei și a neamului. Această linie trece luminoasă de-a lungul întregii noastre istorii naționale și continuă virtual de-a lungul întregului nostru viitor românesc, indicând calea de viață și de onoare pe care va trebui să mergem și noi și strănepoții noștri, dacă voim viață și onoare pentru neamul nostru. Generațiile se pot așeza pe această linie, se pot apropia sau îndepărta de ea. Având putința deci, de a da pentru neam de la maximum de viață și onoare, până la maximum de dezonoare și rușine. Câteodată pe această linie se ridică numai indivizi izolați părăsiți de generațiile lor. În momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc în numele lui. Cu ei sunt toate milioanele de morți și de martiri ai trecutului și viața de mâine a neamului. Aici nu interesează majoritatea, fie ea de 99%, cu părerile ei. Nu părerile majorității determină această linie de viață a neamului. Ele, majoritățile, se pot numai apropia sau îndepărta de ea, după starea lor de conștiință și virtute sau de inconștiență și decădere. Neamul nostru n-a trăit prin milioanele de robi care și-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toți haiducii, car în fața jugului străîn nu s-au supus, ci și-au pus flinta în spate și s-au ridicat pe potecile munților, ducând cu ei onoarea și scânteia libertății. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin „majoritățile” lașe și „cuminți”. Ei înving sau mor: indiferent. Pentru că atunci când mor, neamul trăiește întreg din moartea lor și se onorează din onoarea lor. Ei strălucesc în istorie ca niște chipuri de aur care, fiind pe înălțimi, sunt bătute în amurg de lumina soarelui, în timp ce peste întinderile cele de jos, fie ele cât de mari și cât de numeroase, se așterne întunericul uitării și al morții. Aparține istoriei naționale nu acela care va trăi sau va învinge – cu sacrificarea liniei vieții neamului – ci acela care, indiferent dacă va învinge sau nu, se va menține pe această linie. Ea este predeterminată în înțelepciunea lui Dumnezeu; ea a fost văzută în ziua de 10 decembrie, de studenții români. Și în această stă valoarea zilei: o întreagă tinerime românească a văzut lumina. La 10 decembrie, delegați din toate centrele se adună la București, și fixează în zece puncte ceea ce au crezut că formează esența mișcării lor și se declară greva generală pentru toate universitățile, cerându-se realizarea acestor puncte. Nu este 10 decembrie mare prin valoarea formulării care s-a făcut atunci, după cât au putut delegații formula din esența adevărului care frământa sufletul întreg al studențimii române. Este mare prin miracolul trezirii acestei tinerimi la lumina pe care a văzut-o sufletul ei. Este însemnată ca zi a hotărârii. A hotărârii la acțiune, a declarării războiului sfânt, care va cere acestei tinerimi române atâta tărie de suflet, atâta eroism, atâta maturitate, atâtea jertfe cunoscute și necunoscute, atâtea morminte! 10 decembrie 1922 cheamă tineretul pământului acesta la un mare examen. Nici cei din București și nici eu care eram departe și nici alții, care poate erau copii prin liceu, dar care astăzi lâncezesc adânc în închisori sau dorm sub pământ, n-am crezut că ziua această ne va purta prin atâtea primejdii și ne va aduce atâtea lovituri și atâtea răni în lupte pentru apărarea țării noastre. La București, Cluj, Iași și Cernăuți, izbucniri formidabile ale maselor studențești, care, conduse de puterea lor de intuiție, – accentuez: nu de conducători – se îndreaptă spre dușman. Ele vizează în primul rând presă jidănească: „Adevărul”, „Dimineața”, „Mântuirea”, „Opinia”, „Lumea”, focare de infecție morală, de otrăvire și zăpăcire a românilor. Se îndreaptă pentru a le distruge, dar și pentru a arăta poporului român primejdia primei linii inamice, față de care el va trebui să fie în gardă. Manifestația contra presei înseamnă: declararea ei de dușmană a intereselor naționale și prin această atragerea luării aminte a românilor de a nu se lăsă induși în eroare., orbiți sau conduși de presă scrisă de jidani sau de românii jidăniți. Presă această atacă ideea religioasă la români, slăbindu-le astfel rezistența morală și rupându-le contactul cu Dumnezeu. Presă această împrăștie teorii antinaționale, slăbindu-le credința în națiune și rupându-i de pământul țării, de dragostea pentru el, pământ care în toate timpurile a fost îndemn la luptă și sacrificiu. Presă această prezintă fals interesele noastre românești, dezorientând și îndreptând pe români pe linii opuse intereselor naționale. Presă această înalță mediocritățile și oamenii capabili de corupție pentru ca străinul să-și poată satisface interesele lui și coboară valorile morale care nu se vor preta a face servicii iudaismului și intereselor acestuia. Presă această otrăvește sufletul neamului, dând zilnic și sistematic publicitate crimelor senzaționale, legăturilor imorale, avorturilor, aventurilor. Presă această omoară adevărul și slujește minciuna cu perseverență diabolică, întrebuințează calomnia ca armă de distrugere a luptătorilor români. De aceea un român trebuie să fie atent când citește o foaie jidănească, stând în gardă față de fiecare cuvânt care nu e la întâmplare aruncat și căutând a descifra planul iudaic cu care el a fost scris. Asupra acestor chestiuni voiește mișcarea studențească să atragă luarea aminte a tuturor românilor, atunci când ea se îndreaptă către redacțiile jidănești, declarându-le vrăjmașe ale poporului român. Am accentuat că izbucnirile formidabile ale maselor studențești erau conduse de puterea lor de intuiție și nu de conducători. Pentru că e ușor ca cineva să îndrepte cțiva indivizi către casa cuiva, pentru a-i face manifestație ostilă. Când însă marile mulțimi se îndreaptă cu ostilitate, din porunca instinctului lor, către cineva, acela este condamnat fără apel ca vrăjmaș național.
NUMERUS CLAUSUS
În timpul luptelor studențești trece din gură în gură formula „numerus clausus”. Dar nu ca o formulă salvatoare, căci masele nu dau formule, ci indică primejdii. „Numerus clausus” însemnează că marea primejdie jidănească stă în număr, mai cu seamă în număr, pe care nu-l mai putem suporta nici în școli, nici în comerț, nici în industrie, nici în profesiunile libere. „Atenție la număr”, voiește să spună „numerus clausus”, căci el trece peste puterile noastre de rezistență națională și dacă nu luăm măsuri, murim ca neam. Atâta valoare are această formulă. Sau, dacă voiți, ca măsură salvatoare, are valoarea unei formule de urgență, de primă îngrijire necesară, dar cu totul insuficientă pentru vindecarea boalei. „Numerus clausus”, în sine, însemnează: limitarea numărului jidanilor în școli, profesiuni libere etc. Până la ce număr limitare? Până la proporția dintre numărul tuturor jidanilor față de acela al românilor în cuprinsul României. Adică, dacă în România sunt 15 milioane de români și 3 milioane de jidani, proporția este de 20%. După formula „numerus clausus” jidanii urmează să fie admiși în școli, medicină, barou etc., în proporție de 20%. „Numerus clausus” însemnează limitarea numărului jidanilor până la proporția dintre numărul lor și numărul total al românilor. „Numerus clausus” este numai o formulă de repartiție a jidanilor în sânul națiilor, dar nu o formulă de rezolvare a problemei. Această formulă nu rezolvă aproape nimic, căci ea se ocupă de respectarea proporțiilor, dar nu atacă proporția în sine. Dacă jidanii sunt 3 milioane, îi lasă 3 milioane. Mai ales nu se ocupă din cauza acestei proporții și nu arată mijloacele prin care s-ar putea micșora această proporție, adică nu cuprinde în sine mijloacele de rezolvare a problemei jidănești.
PROBLEMA JIDĂNEASCĂ
NUMĂRUL JIDANILOR
Numărul mare al jidanilor ridică o serie de probleme: 1. Problema pământului românesc; 2. Problema orașelor; 3. Problema școlii conducătoare; românești și a clasei
4. Problema culturii naționale. Toate acestea sunt tratate impecabil de profesorul A. C. Cuza în scrierile sale: „Poporația”, „Naționalitatea în artă”, „Articole”, „Discursuri parlamentare”, „Curs de economie politică”. Cele ce susțîn mai jos aparțîn în esență gândirii profesorului Cuza. Numărul jidanilor din România nu se cunoaște exact. Pentru că statisticile încercate au fost făcute cu cea mai mar lipsă de interes de către politicienii români, pentru a-și ascunde opera de trădare națională și pentru că jidanii de pretutindeni fug de adevărul statisticii. Un proverb spune: „Jidanul trăiește din minciună și moare în contact cu adevărul”. De altfel, multă vreme, Directorul Statisticii Statului din Ministerul de Finanța era Leon Colescu = Leon Coler. Și au dreptate din punctul lor de vedere, pentru că românii puși în fața numărului exact al populației jidănești, și-ar da seama că se află în fața unei adevărate primejdii naționale și s-ar ridica pentru a-și apăra patria. Deci, în fața adevărului statisticii, puterea iudaică se stinge, moare. Ea nu poate trăi decât din ascunderea adevărului, din falsificarea lui, din minciună. Noi credem că sunt în România între 2-2 1/2 milioane de jidani. Dar chiar dacă ar fi numai un milion – așa cum susțîn ei – poporul român s-ar găși în fața unui pericol de moarte. Pentru că nu interesează numai numărul în sine, cantitatea, ci și calitatea celor care îl reprezintă și mai ales interesează pozițiile pe care le ocupă jidanii în structura funcțională a unui stat în viață, sub toate formele, a unei națiuni. Pământul nostru a fost pământul năvălitorilor. El însă n-a cunoscut niciodată în decursul istoriei ca vreo armată să fi ajuns la formidabilul număr al jidanilor de azi. Năvălirile treceau peste noi mai departe: năvălitorii de azi nu mai pleacă. Se stabilesc aici, pe pământul nostru, într-un număr neîntâlnit până astăzi și se prind ca râia de trupul pământului și al nației. Când începe năvălirea jidanilor? În jurul anului 1800 găsim un număr de abia câteva mii în toată Moldova. La 1821, în București, se aflau 120 de familii. Această târzie așezare pe pământul nostru de datorește faptului că jidanii s-au ocupat totdeauna cu comerțul. Ori comerțul, pentru a se putea dezvolta, cere: libertate și siguranță la exercitarea lui. Pe pământul românesc aceste două condiții lipseau, lipsea libertatea de exploatare a solului românesc, deci perspectivele unui comerț mai mare, și lipsea mai cu seamă siguranța. Pământul românesc a fost cel mai nesigur pământ din lume. Navea țăranul român siguranța casei lui, a vitelor, a muncii, a recoltei sale de un an. Loc de năvălire și de lupte, teatru de război de secole nesfârșite, iar după ele de multe ori dominație străină cu biruri sângeroase. Ce să caute jidănimea pe acest pământ? Să se bată cu hunii, cu tătarii, cu turcii? Năvălirea jidănească începe abia acum 100 de ani. În urma păcii de la Adrianopol 1829, se capătă libertatea de comerț și în același timp încep să se arate zările unei vieți mai liniștite. De acum începe năvala care va crește an cu an peste capul nostru, al românilor și în special al moldovenilor, secătuindu-ne de averi, nimicindu-ne moralicește și amenințându-ne cu pieirea. La 1848 comercianții și industriașii moldoveni încep să se plângă domnului Mihail Sturza, cerând măsuri împotriva comercianților jidani și a concurenței neloiale practicată de ei. De atunci năvala crește mereu. Poate nu e bine zis năvală, căci această presupune ideea de violență, de curaj moral și fizic. Infiltrația iudaică este termenul cel mai potrivit, pentru că cuprinde mai mult ideea de strecurare pe nesimțite. strecurare lașă și perfidă. Căci nu e puțîn lucru ca să răpești pământul și avuțiile unui neam, fără ca măcar să-ți justifici prin luptă, prin înfruntarea riscului, printr-o mare jertfă, cucerirea făcută. Ei au acaparat încetul cu încetul comerțul mic și industria mică românească, apoi au atacat prin aceleași manopere frauduloase comerțul și industria mare și astfel au pus stăpânire pe orașele din jumătatea de nord a țării. Atacul asupra clasei de mijloc românești a fost dat cu precizia pe care o întâlnim numai la unele insecte de pradă care, pentru a-și paraliza adversarul, îl împung cu acul în șira spinării. Nu se putea un loc mai bine ales. Clasa de mijloc atacată cu succes, însemnează spargerea în două a neamului românesc. E singura clasă care are un dublu contact: în jos cu cea țărănească pe care stă suprapusă, exercitând asupra ei o putere de autoritate și prin starea economică mai bună și prin aceea de cultură; în sus, cu ce conducătoare, pe care o susține pe umerii ei. Atacul reușit asupra clasei de mijloc, adică nimicirea ei, atrage după sine, ca o consecință fatală, fără efort din partea atacatorului: a. năruirea clasei conducătoare (această clasă conducătoare va termina prin a se prăbuși); b. imposibilitatea refacerii ei; c. zăpăcirea și îndobitocirea, robirea clasei țărănești. înfrângerea și În ultimă analiză, atacul iudaic asupra clasei de mijloc românești aici tinde: moartea, pieirea poporului român nu însemnează moartea celui din urmă român, după cum și imaginează unii. Moartea această însemnează viață în sclavie. Reducerea la stare de viață de rob a câtorva milioane de țărani români, care să muncească pentru jidănime. Iată constatările prof. Nicolae Iorga cu privire la numărul jidanilor și la data așezării lor la noi. Profesorul Iorga în „Istoria Evreilor în Țările noastre”, comunicare făcută la Academia Română în ședința de la 13 septembrie 1913, expunând această chestiune, printre altele precizează: „La Neamț, cțiva evrei se așează unul lângă altul pe pământurile Mânăstirii între 1764-1766” (pag. 18). „La Botoșani vreun act domnesc ca acel din 1757 nici nu pomenește pe evrei între ceilalți locuitori ai orașului” (pag. 17). „Câte un evreu apare la Suceava ca orândar pe locul Mitropoliei și alții ca mici negustori, la Ocna, la Hârlău, la Siretiu, la Galați, la Bârlad (era vreme când despre bârlădenii creștini se putea scrie că se îndeletnicesc cu negoțul mai mult decât cu orice altă muncă) (pag. 10), apoi la Român unde la 1741 nu se știa decât de moldoveni și armeni, la Târgul Frumos unde în 1755 se pomenesc două cârciumi și orânda jidovească ce sunt acolo în târg” (pag. 17-18). În Bucovina în jurul anexării de la 1775: „În aceste ținuturi ale Cernăuțiului și Câmpulungului la care se adăuseseră părți ale Hotinului și Sucevei (în toate aceste ținuturi) nu erau decât 206 familii jidovești înaintea stăpânirii împărătești. La 1775 ajunseseră a fi prin scurgere din Galiția 780-800 familii. Cel dintâi guvernator al țării, generalul Enzenberg, constată că ei se îndeletnicesc în rândul întâi cu cârciumăritul, cu vin, holercă (rachiu) și bere… Sunt, spune generalul, neamul cel mai de-a dreptul stricat, dedat trândăviei, se hrănește fără a fi prea mult supărat, din sudoarea creștinilor muncitori. O comisiune care funcționa la 1781 arată că: Aici în țară, evreii obișnuiesc a cumpăra țăranului dinainte puiul în ou, mierea în floare și mielul în pântecele mamei la un preț mic și prin această camătă, a-i suge cu totul pe locuitori și a-i aduce la sărăcie, așa încât țăranii împovărați astfel de datorii și pentru viitor nu află alt mijloc de mântuire decât să fugă din țară. Vedem pe divanul acestei țări (Moldova) apoi pe domni, mai ales pe Constantin Moruzi apărându-se cu disperare împotriva lor. …cum i se oferă lui Enzenberg de cahaluri, în scris, 5. 000 de galbeni pe an pentru a tolera vechea stare de lucruri, se încearcă și coruperea Domnului, dar acesta respinse BANII mai bine decât să expuie țara pieirii totale” (pag. 20). Și mai târziu, pe la 1840-48, iată ce constată profesorul Iorga: „Cu zecile se numără aceste așezări de exploatare și depravație, cârciumă lângă cârciumă, cu sticle de rachiu de cartofi și alte otrăvuri, în tot cuprinsul Moldovei, istovind o rasă pentru hrănirea viciilor civilizate ale clasei dominante” (pag. 34). Și scrie mai departe profesorul Iorga: „Totuși intervențiile străine hrănite de elementele evreiești din țară, nu se opriră. În 1878 ele puseră condiții recunoașterii independenței, câștigate cu jertfe de sânge a țării și grămădiră umilințe asupra României independente, care nu se putea sinucide dând politicește jumătate din ea în puterea evreilor moldoveni… Și precum Kogălniceanu apărase satele de alcoolul și camăta evreiască, dl. Maiorescu apără demnitatea României de insulta primirii străinilor, prin voința străinilor” (pag. 39). ** Am dat acestea aici pentru ca să stabilesc după o mare, recunoscută și necontestată autoritate științifică, începuturile așezării jidanilor pe pământul românesc.