Nu se poate ca un neam din lume, fie el chiar numai un trib de sălbatici, să nu-și pună cu durere sfșietoare problema pământului său, în fața unei năvăliri străine. Toate neamurile din lume, de la începutul istoriei până astăzi, și-au apărat pământul patriei. Istoria tuturor popoarelor, ca și istoria noastră românească, e plină de lupte pentru apărarea pământului. Să fie oare o anomalie, o stare bolnăvicioasă a noastră, a tineretului românesc, faptul de a ne ridica să ne apărăm pământul amenințat? Sau anomalie, a nu ni-l apăra atunci când ni-l vedem primejduit? Anomalie este a nu ne apăra, adică a nu face ce toate neamurile au făcut și fac. Anomalie și stare bolnăvicioasă este a ne pune în contradicție cu toată lumea și cu întreaga noastră istorie. De ce oare toate neamurile s-au luptat, se luptă și se vor lupta necontenit pentru apărarea pământului lor? Pământul este baza de existență a nației. Națiunea stă, ca un pom, cu rădăcinile ei înfipte în pământul țării, de unde și trage hrana și viața. Nu există neam care să poată trăi fără pământ, după cum nu există pom care să trăiască atârnat în aer.
O nație care nu are pământul său nu poate trăi, decât dacă se așează sau pe pământul unei alte nații, sau pe trupul acesteia, sugându-i viața. Sunt legi făcute de Dumnezeu, care orânduiesc viața popoarelor. Una din aceste legi este legea teritoriului. Dumnezeu a lăsat un teritoriu determinat fiecărui popor ca să trăiască, să crească, să se dezvolte și să-și creeze pe el cultura să proprie. Problema jidănească în România ca și aiurea constă în încălcare de către jidani a acestei legi naturale a teritoriului. Ei ne-au încălcat teritoriul nostru. Ei sunt infractorii, și nu eu, popor român, sunt chemat să suport consecințele infracțiunii lor. Logica elementară ne spune: infractorul trebuie să suporte consecințele infracțiunii săvârșite. Va suferi? Nare decât să sufere. Toți infractorii suferă. Nici o logică din lume nu-mi va spune să mor eu pentru infracțiunea săvârșită de alții. Deci problema jidănească nu naște din „ură de rasă”. Ea naște dintr-un delict săvârșit de jidani față de legile și ordinea naturală în care trăiesc toate popoarele lumii. Rezolvare problemei jidănești? Iat-o: reîntoarcerea delincvenților în această ordine naturală universală și respectarea legalității naturale. Dar și legile țării opresc invazia jidănească. Art. 3 din constituție spune: „Teritoriul României nu se poate coloniza cu populație d gintă străină”. Ce însemnează, dacă nu colonizare, faptul instalării a două milioane de jidani pe teritoriul românesc? Dar acest teritoriu este proprietatea inalienabilă și imprescriptibilă a poporului român. Și după cum scria cineva, poporul român, nu după 50 de ani, nu după 100 de ani, ci chiar și după mii de ani, ne vom revendica dreptul asupra acestui pământ, după cum ne-am recucerit pământul Ardealului, după 100 de ani de stăpânire maghiară.
NOI ȘI PĂMÂNTUL NOSTRU
Toate popoarele din jurul nostru au venit de undeva și s-au așezat pe pământul pe care trăiesc. Istoria ne dă date precise despre venirea bulgarilor, turcilor, maghiarilor etc. Un singur neam n-a venit de nicăieri. Acela suntem noi. Ne-am născut din negura vremii pe acest pământ odată cu stejarii și cu brazii. De el suntem legați nu numai prin pâinea și existența care ne-o dă muncindu-l din greu, dar și prin toate oasele strămoșilor care dorm în țărâna lui. Toți părinții noștri sunt aici. Toate amintirile noastre, toată gloria noastră războinică, întreaga noastră istorie aici, în acest pământ stă îngropată. Aici e Sarmisegetuza cu țărâna regelui Decebal, cel nemuritor, pentru că cine știe să moară ca Decebal, nu moare niciodată. Aici odihnesc Mușatinii și Basarabii, aici la Podul Înalt, la Războieni, la Suceava, la Baia, la Hotin., la Soroca, la Tighina, la Cetatea Albă, la Chilia, dorm românii căzuți în lupte, boieri și țărani, mulți ca frunza și ca iarba. La Posada, la Călugăreni, pe Olt, pe Jiu, pe Cerna, la Turda, în munții nefericiților și uitaților moți din Vidra, până în Huedin și până la Alba Iulia, locul de tortură al lui Horia și fraților lui de arme, sunt numai urme de lupte și morminte de viteji. În Carpații toți, din munții oltenești la Dragoslave și la Predeal, de la Oituz la Vatra Dornei, pe vârfuri și în fund de văi, pretutindeni a curs sângele românesc în valuri. În miezuri de noapte, în ceasurile grele ale neamului, noi auzim glasul pământului românesc, care ne îndeamnă la lupte. Întreb și aștept răspuns: pe ce drept voiesc jidanii să ne ia acest pământ? Pe ce urmă istorică și întemeiază pretențiile și mai ales îndrăzneala cu care ne înfruntă pe noi, românii, aici, acasă la noi? Suntem legați de acest pământ prin milioane de morminte și prin milioane de fire nevăzute pe care numai sufletul nostru le simte și rău de aceia ce vor încerca să ne smulgă de pe el.
PROBLEMA ORAȘELOR
În cadrul acestui pământ românesc jidanii însă, nu s-au așezat oriunde, la întâmplare. Ei s-au plasat în orașe, formând în ele adevărate insule de populație jidănească compactă. La început au fost invadate și cucerite orașele și târgurile din nordul Moldovei: Cernăuți, Hotin, Suceava, Dorohoi, Botoșani, Soroca, Burdujeni, Ișcani, Briceni, Secureni etc. În fața lor au dispărut negustorul și meseriașul român. Azi o stradă, mâine alta, poimâine un cartier, în mai puțîn de 100 de ani centrele românești de un vechi renume și-au pierdut cu totul caracterul lor românesc, luând înfățișare de adevărate cetăți jidănești. Repede au căzut și celelalte orașe moldovenești: Român, Piatra, Fălticeni, Bacău, Vaslui, Bârlad, Huși, Tecuci, Galați și Iași, a doua capitală a Moldovei, după ce prima și străvechea noastră Suceavă a fost transformată pur și simplu într-un murdar cuib jidănesc, care înconjoară bietele ruine glorioase ale cetății lui Ștefan cel Mare. La Iași, parcurgând străzi și cartiere întregi nu mai întâlnești nici un român, nici o casă românească, nici un magazin românesc. Trece lume pe lângă mari biserici în ruină și sărăcie: biserica Talpalari, făcută de breasla talpalarilor români, biserica Curelari, făcută de aceea a curelarilor români. Tot se dărâmă. Nu mai este în Iașiul acela mare nici un talpalar român, nici un curelar român. Biserica Sfântul Nicolae cel Sărac, a vechii boierimi moldovenești s-a dărâmat până la temelie, iar peste mormintele din jurul ei, bodegile jidănești aruncă și astăzi lăturile, gunoaiele și murdăriile. Biserica din Piața Mare, unde este cea mai mare aglomerație de oameni, închisă din lipsă de enoriași. Aglomerația de oameni o constituiește numai populația jidănească. Pe strada Lăpușneanu geme de durere palatul domnesc al lui Cuza-Vodă, transformat în bancă jidănească. În fosta lui grădină se ridică teatru jidănesc în stil palestinian. Străinul ne calcă în picioare tot ce avem mai sfânt. Geme inima în noi de durere. Ne întrebăm, noi copii, sfșiați sufletește, cum de s-au găsit români care să se poarte cu atâta vrăjmășie față de neamul lor? Cum de s-au găsit așa de mulți trădători? Cum de n-au fost puși la zid cu toții sau arși de vii în clipa trădării lor? Cum de stă toată lumea? Cum de stăm noi? Sunt probleme de conștiință care ne apasă, care neliniștesc sufletul nostru, care ne tulbură viața. Știm că în nici un fel nu ne vom putea găși liniștea, decât în lupte, în suferință sau în morminte. Tăcerea noastră ne acoperă de lașitate și orice minut de întârziere pare că ne omoară. Nu mai vorbim de orașele și târgurile Basarabiei, care stau ca niște plăgi deschise pe trupul istovit și stors al țării. Nu mai vorbim de Maramureș, unde românii, ajunși în stare de robie, mor în fiecare zi. Nu sunt cuvinte care să poată descrie marea tragedie a Maramureșului. Dar boala s-a întins ca un cancer; ea a atins Râmnicul-Sărat, a atins Buzăul, a atins Ploieștii și a pătruns în capitala țării. În 15 ani de zile au căzut Văcăreștii, vechi cartier românesc, au căzut în întregime Dudeștii, au căzut negustorii români de pe Calea Griviței. Mor înlocuiți de jidani vestiții comercianți din Obor, a căzut Calea Victoriei. Ea nu mai este astăzi decât o adevărată cale a „înfrângerii” românești; căci 3/4 din proprietățile de pe Calea Victoriei sunt proprietăți jidănești. De 10 ani au pătruns în Oltenia și au intrat în Craiova lui Mihai Viteazul, au intrat în Râmnicu Vâlcea, au intrat în Severin, sub protecția politicienilor români, care, bine plătiți, pretind că nu există problemă jidănească. Acestor politicieni, a căror trădare față de neam este așa de îngrozitoare, dacă sunt vii, neamul va trebui să le scoată ochii; dacă sunt morți, va trebui să-i scoată din morminte și să le dea foc ciolanelor, în piețele publice. Pe copiii și nepoții lor, neamul va trebui să-i urmărească în averi, confiscându-le și să-i stigmatizeze cu epitetul de „copii de trădători”. Pierderea orașelor noastre românești are consecințe nimicitoare pentru noi, căci orașele sunt centrele economice ale unei națiuni. În ele se acumulează toată bogăția nației. Încât cine este stăpân pe orașe, acela este stăpân pe mijloacele de subzistență, pe bogăția națiunii. Să ne fie nouă, românilor, oare indiferent cine sunt stăpânii bogăției naționale? Noi sau jidanii? Nici unui neam din lume nui poate fi indiferent acest lucru. Pentru că o poporație se înmulțește și se dezvoltă în limita mijloacelor de subzistență de care dispune. Cu cât aceste mijloace sunt mai puține, cu atât mai puține vor fi posibilitățile de creștere și de dezvoltare ale populației respective și invers (aceste adevăruri asupra legii poporației au fost cercetate de toți economiștii și formulate inegalabil de profesorul Cuza). Trecerea bogățiilor din mâinile românilor în mâinile jidanilor nu însemnează numai aservirea economică a românilor și nu numai aservirea politică, – pentru că cine nu are libertate economică nu are libertate politică – ci însemnează mult mai mult: o primejdie națională care macină însăși puterea noastră ca număr. În măsura în care ne dispar mijloacele de subzistență, în aceeași măsură, noi, românii, ne vom stinge de pe pământul nostru, lăsând locurile noastre în mâinile populației jidănești, al cărei număr crește pe zi ce merge și din cauza năvălirii din afară și din aceea a acaparării mijloacelor noastre de subzistență, a bogățiilor noastre. Orașele sunt, în al doilea rând, centrele culturale ale unei națiuni (Vezi A. C. Cuza, „Apărarea Națională”, no. 3, 1 Mai 1922). Aici în orașe sunt plasate școlile, bibliotecile, teatrele, sălile de conferințe, toate la îndemâna orășenilor. O familie jidănească și poate ușor întreține toți cei 5-6 copii la carte. O familie a unui țăran român, din cine știe ce fundătură de sat, departe de oraș, rar și poate întreține un singur copil la școli până la sfârșit. Și în acest caz este complet sleită de puteri și avere, încât periclitează existența celorlalți 4 sau 5 copii rămași acasă. Deci cine stăpânește orașele, stăpânește posibilitățile de a se adăpa la cultură. Dar nu numai atât, în orașe și în școli, o nație și împlinește misiunea ei culturală în lume. Cum este posibil ca românii să-și poată împlini misiunea lor culturală prin glasuri, prin condeie, prin inimi, prin minți jidănești? În sfârșit, orașele sunt centrele politice ale unei nații. Din orașe se conduc națiile. Cine stăpânește orașele, are direct sau indirect conducerea politică a țării. Ce mai rămâne din țară – în afară de orașe? O gloată de câteva milioane de țărani, fără mijloace de existență omenească, supți și sărăciți; fără cultură, otrăviți de băutură și conduși de jidanii îmbogățiți, deveniți stăpânii orașelor românești, sau de românii (prefecți, primari, polițai, jandarmi, miniștri) care numai de formă conduc, pentru că nu sunt altceva decât executorii umili ai planurilor jidănești. Pe aceștia, puterea economică iudaică îi susține, îi lingușește, le face cadouri, îi cooptează în consilii de administrație, îi plătește cu luna (lui Iuda i s-a plătit o singură dată; aici se plătește lunar), le excită poftele de bani îndemnându-i spre lux și viciu, iar când nu se supun directivelor și vederilor jidănești, sunt dați pur și simplu afară, chiar dacă sunt miniștri, li se taie subvențiile și plățile, li se dau pe față hoțiile și afacerile necorecte făcute cu ei împreună, pentru a-i compromite. Iată ce a mai rămas din această patrie românească în momentul în care ne-am pierdut orașele; o clasă conducătoare, fără onoare, un popor de țărani, fără libertate și toți copiii de români, fără țară și fără viitor.
PROBLEMA ȘCOLII ROMÂNEȘTI
Cine stăpânește orașele, stăpânește școlile și cine stăpânește școlile, mâine stăpânește țara. Iată câteva statistici din anul 1920:
Situația la Universitatea din Cernăuți Facultatea de Filosofie, semestrul de vară: Români: Evrei: 174 574
La Drept, în același oraș, semestrul de vară: După religie Ortodocși 237 (Români și Ruteni) Catolici Luterani 98 26
Alte religii 31
Mozaici
506
(Din „Situația demografică a României”, de Em. Vasiliu-Cluj, pag. 84)
În Basarabia Învățământul primar rural: Băieți: 72. 289 Români Fete: 27. 555,, 1. 974 străini creștini 1. 281 Evrei 2. 147,,
1. 302,,
Învățământul primar urban: Băieți: 6. 385 Români 2. 435 străini din care1. 351 Evrei 2. 492,,
Fete: 5. 501,,
2. 435,,
Școli secundare și profesionale: 1. 535 ortodocși, 6. 302 mozaici
Școli secundare mixte: 690 ortodocși, 1. 341 mozaici (op. cit. pag. 84-85)
În Vechiul Regat Liceul,,,,,,,, din Bacău,, Botoșani,,,, 177,, Români: 229 363,, 155,, 152,,,, 167 100 Evrei: 127 173 198
de fete, Botoșani din Dorohoi din Fălticeni,,,,
Național, Iași
,,,,,,,,,,
292
,, 93 94 256 347,,,,,,,,
201 215 120 157 179
Gimn. Alex. cel Bun, Iași,, Ștefan cel Mare, Iași Liceul,, din Român din Piatra Neamț
Școli particulare București Iași Galați (Opera cit. pag. 85-87) Români:,,,, 441 Evrei: 37,, 190,, 108 199 781
Situația la Universitatea din Iași Facultatea de,,,,,,,, Medicină Români:,,,,,,,, 97 351 722 546 Evrei:,,,,,, 299 100 321 370 831
Farmacie Litere Științe Drept
1. 743,,
(Op. cit. pag. 87-88)
Școala românească, distrusă în modul acesta prin numărul mare al jidanilor, naște două probleme grave: I. – Problema păturii conducătoare românești, pentru că școala crează pe conducătorii de mâine ai neamului, nu numai pe conducătorii politici, ci și pe toți conducătorii din toate domeniile de activitate. ÎI. – Problema culturii naționale, pentru că școala este laboratorul în care se pregătește cultura unui popor. Pentru a sublinia tragedia acestei școli românești copleșită de jidani, găsesc că e deosebit de important să citez mai jos dureroasele constatări făcute de unul dintre cei mai străluciți pedagogi ai nației noastre, prof. Ion Găvănescul de la Universitatea din Iași: „Nu vrem să mai vedem spectacolul ce-l oferă Liceul Național din Iași, unde majoritatea zdrobitoare a elevilor o alcătuiește elementul evreiesc. Puținii elevi români se simt străini: în pauzele dintre ore stau retrași, stingheriți și jenați prin colțuri. Sunt minoritatea tolerată. Majoritarii trăiesc aparte, vorbesc între ei de preocupările lor, de jocurile lor, de societățile lor, Macaby, Hacoah, Macoah etc., de șezătorile și conferințele lor, de sporturile lor, de planurile lor de lucru și petrecere. Și când vor să se ferească de indiscreția românilor, minoritarii-majoritari șoptesc între ei ori o dau de-a dreptul prin idiș… Bieții profesori români, în fața unor astfel de suflete de elevi! Te gândești involuntar la găina care a clocit ouă de rață. Uite-o cum stă ciocănind, speriată pe marginea lacului, cum și cheamă cu disperare bobocii, puii ei de altă speță, care au sărit în apă și alunecă zburdând să treacă pe țărmul celălalt, unde ea nu-i poate urmări. Ce școală de naționalism să faci cu astfel de auditori? Poți să vorbești, dacă simți în tine flacăra patriotismului, de aspirațiile și idealul românesc? Poți măcar să deschizi gura? Ți se încleștează fălcile, ți îngheață cuvintele pe buze. Marele Kogălniceanu, în fața unor astfel de bănci cu școlari străini… ar fi putut pronunța el celebrul discurs de introducere în istoria Românilor pe care l-a rostit tocmai pe acele locuri unde azi liceul „Național” românesc a devenit un liceul „Național” evreiesc? I-ar fi pierit inspirația care-și trage puterea din simpatia ochilor sclipitori de înșelegere și credință. ” Ion Găvănescul, „Imperativul momentului istoric”, pag. 67
Și mai departe: „Unde s-a văzut vreodată în Anglia, în Franța, în Italia, vreo școală de orice grad, ca să ne mărginim la o singură latură a vieții naționale, în care numărul preponderent al școlarilor să aparțină altui neam decât neamului ce alcătuiește populația de baștină a țării și care a întemeiat Statul Național respectiv? Se poate închipui bunăoară, că la o Facultate de Drept a vreunei Universități din Anglia să fie 547 evrei și 234 de englezi, proporția dintre evrei și români de la Facultatea de Drept din Cernăuți, în anul 1920? Sau la o Facultate de Filosofie din Italia, să fie 574 evrei și 174 italieni, proporția dintre evrei și români la aceeași Universitate din Cernăuți? Sunt aceste raporturi normale? Nu sunt monstruozități de biologie etnică, inadmisibile, inconceptibile? Nu sunt un semn de inconștiență criminală pentru pătura conducătoare responsabilă a neamului românesc? ” Ion Găvănescul, op. cit.
PROBLEMA PĂTURII CONDUCĂTOARE ROMÂNEȘTI
Dar cine sunt elevii și studenții de astăzi? Elevii și studenții de azi sunt profesorii de mâine, medicii de mâine, inginerii de mâine, magistrații de mâine, avocații de mâine, prefecții de mâine, deputații de mâine, miniștrii de mâine, cu un cuvânt, conducătorii de mâine ai neamului în toate domeniile de activitate. Dacă elevii de astăzi sunt 50%, 60%, 70% jidani, mâine în mod logic vom avea 50%, 60%, 70% conducători jidani ai acestui neam românesc. Se mai poate pune problema dacă un neam are dreptul să-și limiteze numărul străinilor la universitățile sale? Iată ce răspunde acestei întrebări, în Buletinul Universității din Harvard, citat de profesorul Cuza în „Numerus clausus”, pag. 11, Morris Gray, fost student al acestei universități (promoția 1906), studiind problema jidănească de acolo. Morris Gray începe prin a formula problema în principiu, întrebându-se: „Mai întâi, care este funcția unei universități? Care sunt datoriile ei? Dacă datoria ei este o datorie către individ, admiterea trebuie să fie bazată în mod franc și manifest, pe principiul democratic: orice candidat trebuie să fie admis cu condiția să-și treacă examenele de intrare și de a plăti primul termen al redevențelor școlare. Și această fără anchetă serioasă asupra personalității candidatului, nici asupra posibilităților latente de progres, de eminență, de folos pentru el însuși sau pentru ceilalți. Dacă însă, datoria Universității e datorie către o nație, atitudinea ei în ce privește admiterea studenților trebuie să fie bazată în chip firesc pe un principiu deosebit. După părerea mea, datoria unei universități este de a forma oameni în diferite domenii ale gândirii, în așa fel, încât o parte din ei cel puțîn, să poată deveni șefi în domeniile lor respective și să facă servicii națiunii. ” Va să zică, iată un principiu bine stabilit, adaugă profesorul Cuza. „Datoria universităților este către nația lor, pentru care trebuie să pregătească conducători în toate domeniile și care nu pot fi decât naționali. Căci doar nu se va admite ca o nație să-și formeze conducători străini în universitățile sale. ” Din cele expuse mai sus se poate desprinde grava problemă a clasei conducătoare românești de mâine. Rămâne un adevăr stabilit: România trebuie să fie condusă de români. Este cineva care susține că România trebuie condusă de jidani? Dacă nu, atunci trebuie să admită că studențimea română are dreptate și că toate campaniile, toate injuriile, toate infamiile, toate ațțările, toate uneltirile, toate nedreptățile care se aruncă și se vor arunca asupra acestui tineret românesc, și găsesc justificarea în războiul pe care jidănimea îl duce pentru exterminare românilor și a celor mai buni luptători ai lor.
PROBLEMA CULTURII NAȚIONALE
Un neam, punându-și această problemă, cea mai gravă dintre toate, este ca și cu un pom și-ar pune problema fructelor sale. Când s-ar vedea, că din cauza copleșirii omizilor, el nu-și mai poate împlini rostul său pe lume, nu mai poate rodi, atunci și-ar pune cea mai tristă problemă, mai mare decât problema însăși a vieții, pentru că, văzându-și desființat scopul vieții, ar fi mai dureros pentru el decât dacă i s-ar desființa viața însăși. Cele mai mari dureri sunt ale sforțărilor inutile, fiindcă sunt durerile care rezultă din conștiința îngrozitoare a inutilității vieții. *** E îngrozitor! Noi, poporul român, să nu mai putem da roadele noastre? Să nu avem o cultură românească, a noastră, a neamului, a sângelui nostru, care să strălucească în lume alături de roadele altor neamuri? Să fim noi condamnați astăzi de a ne prezenta în fața lumii întregi cu produse de esență jidănească? Astăzi, în ultimul moment, când lumea așteaptă ca poporul român să apară cu rodul sângelui și geniului său național, noi să ne prezentăm cu o infecție de caricatură culturală iudaică? Cu inima strânsă de durere, privim această problemă și nu va fi român, care văzându-și periclitată o întreagă istorie, să nu pună mâna pe armele sale, pentru a se apăra. Extrag din „Imperativul momentului istoric”, al profesorului Găvănescul, aceste nemuritoare rânduri: „Grija de căpetenie a neamului românesc tot așa de hotărâtoare pentru ființa lui ca și conservarea fizică este afirmarea lui în sfera vieții ideale a omenirii. Crearea unei culturi cu caracter propriu românesc. Nu se poate ca o cultură românească să crească dintr-o școală, organizație politică sau economică de caracter străîn. O instituție ca funcțiune a vieții naționale poartă caracter românesc atunci când factorul uman ce-i dă ființă este românesc. ” În fața situației nenorocite, în fața numărului invadatorilor care ne copleșesc, profesorul Găvănescul se întreabă plin de îngrijorare, punând problema școlii și a culturii naționale: „Unde să se refugieze sufletele românești? Unde să scape de penibila impresie obsedantă a stării de exil în propria lor patrie? Afară de biserică, unde intră să se reculeagă în tihnă, sub ocrotirea crucii mântuitoare, singurul lor azil rămâne școala. Școala este cuibul ideal în care geniul național și adună progenitura, ca să o hrănească, să o crească, să o învețe a zbura, să-i arate drumul înălțimilor, pe care numai el le cunoaște, ca să ajungă acolo unde numai lui îi este dat să ajungă. Școala este locul de refugiu unde se acordează, se pregătesc strunele și organele sufletești ale neamului, ca să intoneze o nouă simfonie, nemaiauzită în lume, prima simfonie a darurilor lui naturale, prescrise ființei lui și numai ființei lui. Școala este sanctuarul unde se săvârșește marea taină a vieții unui popor, unde sufletul etnic și distilează, în picături de lumină, esența lui nemuritoare, ca să fie turnată în forma ideală predestinată lui și numai lui, de gândul creator al lumilor Nu pot instrumentele melodice ale altor suflete etnice ca să participe armonic la simfonia culturii noastre. Ele nu cunosc din felul construcției lor, și nu știu să sune decât nota neamului lor. Ce simfonie românească vei scoate din ele? Nu poate esența geniului național al altor suflete etnice să cristalizeze în altă formă, decât cea hotărâtoare lor de zămislirea popoarelor. Să scoateți chip de neam românesc de esența națională ebraică, maghiară, germană? ” Ion Găvănescul, „Imperativul momentului istoric”, pag. 64-68
Dar nu numai că nu vor putea să creeze cultură românească, ci jidanii vor falsifica-o și pe aceea pe care o avem, pentru a ne-o servi otrăvită. Școala românească fiind masacrată în modul acesta, noi suntem puși în situația de a renunța la misiunea noastră de neam, de a renunța la crearea unui culturi românești și de pieri otrăviți.
REÎNTOARCEREA ÎN ȚARĂ
Acestea toate, noi, studenții ieșeni, spre deosebire de colegii noștri de la celelalte universități, le cunoșteam înainte de începerea mișcării studențești, de la catedra profesorului Cuza, din scrierile prof. Paulescu și Găvănescul, din studiile și cercetările făcute de noi la Societatea Studenților în Drept și din ceea ce văzusem cu proprii noștri ochi și simțiserăm în sufletul nostru. Era o problemă de mare conștiință care nu se punea. Fiecare zi ne aducea câte o dovadă în plus: vedeam perfidia presei jidănești, vedeam reaua ei credință în toate împrejurările, vedeam ațțările ei în tot ce era antiromânesc, vedeam opera de lingușire și de ridicare a oamenilor politici, a funcționarilor, a autorităților, a scriitorilor, a preoților creștini care se pretau a face jocul intereselor jidănești; vedeam batjocura de care se învredniceau toți cei ce aveau o atitudine românească, corectă, demnă sau care îndrăzneau să demaște primejdia jidănească; vedeam necuviința cu care eram tratați, noi, în propria noastră casă, ca și cum ei ar fi fost aici stăpâni de mii de ani; vedeam cu indignare crescândă amestecul îndrăzneț al acestor musafiri nepoftiți în cele mai intime probleme de viață românească: religie, cultură, artă, politică, căutând ei a trasa liniile pe care să se miște destinul neamului nostru. Pe mine, cu mintea mea de tânăr, aproape copil, multă vreme m-au chinuit aceste gânduri, în căutarea unor soluții. Elementele care mau impresionat mai mult, care m-au determinat apoi la luptă și care m-au mângâiat și întărit în ceasuri de suferință au fost: 1. Conștiința primejdiei de moarte în care se află neamul nostru și viitorul lui. 2. Dragostea pentru pământ și mila pentru orice loc glorios și sfânt, batjocorit și pângărit astăzi de jidani. 3. Mila de oasele celor care au murit pentru țară. 4. Sentimentul de revoltă față de ofensele, de batjocura și de călcarea în picioare de către străinul dușman, a demnității noastre de oameni și de români. De aceea, când în decembrie 1922 am auzit vestea cea mare, vulcanica izbucnire a mișcării studențești, m-am hotărât să mă întorc în țară, pentru ca să lupt și eu alături de camarazii mei. Peste puțîn timp trenul mă ducea spre casă. De la Cracovia am dat o telegramă studenților din Cernăuți, care m-au așteptat la gară. Aici am stat două zile. Universitatea era închisă. Studenții care o străjuiau păreau niște soldați în slujba țării lor, cu sufletul luminat de Dumnezeu, Nici un pic de interes personal nu adumbrea frumoasa și sfânta lor acțiune. Cauza pentru care se înfrățiseră și luptau întru singur suflet era cu mult deasupra lor, cu mult deasupra nesfârșitelor lor lipsuri și nevoi. Fruntașii luptători de la Cernăuți erau: Tudose Popescu, fiul bătrânului preot din Mircești, Dâmbovița, student în al treilea an la Teologie, apoi Dănileanu, Pavelescu, Cârsteanu etc. M-am informat asupra planului lor de luptă. Era grevă generală până la victorie, adică până la rezolvarea de către guvern a punctelor din moțiunea de la 10 decembrie în frunte cu „numerus clausus”. Nu mi s-a părut bun. În capul meu a încolțit planul următor: a. Mișcarea studențească trebuie să se extindă asupra întregului popor român. Mișcarea studențească mărginită în cadrul Universității să se transforme în mișcare națională a românilor, pentru că, pe de o parte, problema jidănească nu este o problemă numai a Universității, ci a nației românești, și, pe de altă parte, Universitatea singură nu o poate rezolva. b. Această mișcare națională trebuie încadrată într-o organizație sub o singură comandă. c. Scopul acestei organizații trebuie să fie lupta pentru aducerea la guvernare a mișcării naționale, care va rezolva și „numerus clausus” și toate celelalte probleme, deoarece nici un guvern al partidelor politice din afară acestei mișcări nu va rezolva problema națională. d. În vederea acestora, studențimea să pregătească o mare adunare națională a românilor din toate straturile sociale, care să însemneze și începutul noii organizații. e. Pentru executarea adunării, fiecareuniversitatesă facă atâtea steaguri câte județe are provincia respectivă. Pânza acestor steaguri să fie dusă și predată de către o delegație de studenți, unui cunoscut naționalist pe care delegația îl va socoti ca cel mai apt pentru acest lucru. Acesta și va aduna în jurul lui un grup de fruntași din oraș și întreg județul și la primirea telegramei, care urma să anunțe cu o săptămână înainte data și locul adunării, să pornească cu pânza steagului și cu toți oamenii săi spre locul indicat. f. Pentru ca adunarea să nu fie împiedicată de guvern, toate pregătirile se vor face în tăcere, păstrându-se discreția asupra datei. Într-o sală a căminului, am expus acest plan în fața unui număr de 50 de luptători. Ei l-au găsit bun. Atunci s-au strâns bani de la toți, s-a cumpărat pânza necesară și pe loc, în acea sală, studentele au făcut steaguri pentru județele Bucovinei.
LA IAȘI
La Iași m-am întâlnit cu toți foștii mei camarazi. Le-am expus și lor planul. S-au făcut și aici steagurile, în prima zi, de către studente, pentru toate orașele din Moldova și Basarabia. Pe profesorul Cuza nu l-am găsit. Era plecat la București cu profesorul Șumuleanu și cu tatăl meu, în vederea unei adunări în capitală.