Dimineaţa, ora 9:00 … plouă mocăneşte, aşa cum îmi place mie, aşa cum am prins în fiecare toamnă pe munte, aproape de peştera Scărişoara. Plec agale spre muncă, mă gândesc oare cum o fi când nu voi mai munci şi voi sta aşa prin ploaie. Pe lângă mine, Regia se umple de studenţi grăbiţi că îi udă ploaia măruntă şi rară. Eu merg contra lor pe malul drept al Dâmboviţei şi încerc să-mi văd proiecţia pe luciul apei. De fiecare dată fac aşa. Fie că e calm sau nu, încerc să-mi reconstruiesc proiecţia pe luciul apei zbuciumat de picăturile mărunte şi rare.
De 5 minute stau şi mă uit nedumerit în apă, idei, gânduri, mulţimi îmi străfulgeră mintea. Uauuu … e deja târziu! Altă dată. N-am timp acum. De fapt niciodată nu am timp de mine. De fapt nu am eu timp de mine, dar să aibă altcineva timp de mine! Vise dom’le, vise. Ajung la muncă. Îmi şterg ochelarii aburiţi calm, ascult ce se aude prin jur. Îmi fac treaba şi plec spre secretariatul facultăţii. Aici întâlnesc foşti colegi, mergem la o cafea ca pe vremuri.
Plec agale cu blugii prea lungi şi adun toată apa de prin bălţi. Ador să o iau prin apă. Îmi gâdilă simţurile, mă face să mă simt bine, mă face să mă simt copil. Gândul îmi zboară acasă, la mama, la unchi, la bunici, la frate. Ochii se inneaca în lacrimi, din fericire una singură are curajul să se scurgă timid pe obraz. „Unui băiat nu-i stă bine plâns” – zicea odată mamaia. Mă conformez. Ajung la muncă şi îmi trag şapca pe ochi să nu mă vadă careva. Cu mâneca hanoracului îmi şterg ochii şi intru iarăşi la muncă.
Plec spre stadionul naţional. Îmi amintesc mândru de echipa favorită care a câştigat aseară. Brusc mă transform. Merg cu maşina aproape de bordură să stropesc populaţia. Îmi face o plăcere enormă. Nu ştiu de ce, dar nu evit nici o băltoacă din apropierea bordurii. În dreptul Primăriei Capitalei îi fac fleaşcă pe poliţiştii ăia comunitari şi râd singur. La Unirii aglomeraţie. Dau drumul la radio pe Realitatea FM şi aud ceva ceva despre orgoliu.
Idei, gânduri … ajung acolo melancolic. Îmi fac treaba şi până să mă întorc trec pe la nişte clienţi fideli. Am băut un pahar de suc şi am plecat neliniştit. O sun pe mama să mă descarc, să-i spun ce am pe suflet dar ceva mă reţine … retez discuţia şi închid. Rămân singur cu mine. Mă cert şi încerc să mă descarc mie. E mai simplu aşa. Mă exteriorizez şi ajung înapoi teafăr.
Mă simt mai bine, dar totuşi nu prea bine. Încerc să-mi amintesc de clipele frumoase din viaţă, ploaia şi-a mai pierdut din elanul de dimineaţă. În apă se vede un alt chip, diferit de cel de dimineaţă. E mai bătrân, mai urât şi mai ciudat ca oricând. Dar asta-i viaţa!