Textul original
Dimineața, ora 9: 00… plouă mocănește, așa cum îmi place mie, așa cum am prins în fiecare toamnă pe munte, aproape de peștera Scărișoara. Plec agale spre muncă, mă gândesc oare cum o fi când nu voi mai munci și voi sta așa prin ploaie. Pe lângă mine, Regia se umple de studenți grăbiți că îi udă ploaia măruntă și rară. Eu merg contra lor pe malul drept al Dâmboviței și încerc să-mi văd proiecția pe luciul apei. De fiecare dată fac așa. Fie că e calm sau nu, încerc să-mi reconstruiesc proiecția pe luciul apei zbuciumat de picăturile mărunte și rare.
De 5 minute stau și mă uit nedumerit în apă, idei, gânduri, mulțimi îmi străfulgeră mintea. Uauuu… e deja târziu! Altă dată. N-am timp acum. De fapt niciodată nu am timp de mine. De fapt nu am eu timp de mine, dar să aibă altcineva timp de mine! Vise dom’le, vise. Ajung la muncă. Îmi șterg ochelarii aburiți calm, ascult ce se aude prin jur. Îmi fac treaba și plec spre secretariatul facultății. Aici întâlnesc foști colegi, mergem la o cafea ca pe vremuri.
Plec agale cu blugii prea lungi și adun toată apa de prin bălți. Ador să o iau prin apă. Îmi gâdilă simțurile, mă face să mă simt bine, mă face să mă simt copil. Gândul îmi zboară acasă, la mama, la unchi, la bunici, la frate. Ochii se inneaca în lacrimi, din fericire una singură are curajul să se scurgă timid pe obraz. „Unui băiat nu-i stă bine plâns” – zicea odată mamaia. Mă conformez. Ajung la muncă și îmi trag șapca pe ochi să nu mă vadă careva. Cu mâneca hanoracului îmi șterg ochii și intru iarăși la muncă.
Plec spre stadionul național. Îmi amintesc mândru de echipa favorită care a câștigat aseară. Brusc mă transform. Merg cu mașina aproape de bordură să stropesc populația. Îmi face o plăcere enormă. Nu știu de ce, dar nu evit nici o băltoacă din apropierea bordurii. În dreptul Primăriei Capitalei îi fac fleașcă pe polițiștii ăia comunitari și râd singur. La Unirii aglomerație. Dau drumul la radio pe Realitatea FM și aud ceva ceva despre orgoliu.
Idei, gânduri… ajung acolo melancolic. Îmi fac treaba și până să mă întorc trec pe la niște clienți fideli. Am băut un pahar de suc și am plecat neliniștit. O sun pe mama să mă descarc, să-i spun ce am pe suflet dar ceva mă reține… retez discuția și închid. Rămân singur cu mine. Mă cert și încerc să mă descarc mie. E mai simplu așa. Mă exteriorizez și ajung înapoi teafăr.
Mă simt mai bine, dar totuși nu prea bine. Încerc să-mi amintesc de clipele frumoase din viață, ploaia și-a mai pierdut din elanul de dimineață. În apă se vede un alt chip, diferit de cel de dimineață. E mai bătrân, mai urât și mai ciudat ca oricând. Dar asta-i viața!
În aceeași notă
Dacă îți plac textele de atmosferă și jurnal interior, continuă cu articolele personale și poetice din arhivă.