O geacă de fș versus o bătaie bună. Înclasaa VIII-a, pe o ploaie mocănească ne intoarceam către casă mai mulți colegi. De la clase mai mici, ai noștri… și ne jucăm pe stradă ca tot copilul. Până când am văzut fetele mai mici. Ca să mă bag în seamă cu ele, fiind un copil antisociabil, m-am gândit să încep să mă dau în spectacol încurajat de pe margine. Am făcut ce-am făcut că am rupt din greșeală gluga uneia dintre fete și din râs dă-i în plâns pentru că avea de gând să meargă să mă spună la ai mei.
Da’ plâns nene și unde mai pui că eram și în clasa a VIII-a, să vezi ditamai omul plângând să nu meargă să te spună la părinți era o chestie de filmat. Și dă-i și roagă, încearcă cu șpagă (pachețelul de zi cu zi + desertul). Nimic, ea se duce și mă spune căgeacaa costat 1, 5 milioane. Eu care nu atinsesem în viața mea atția bani. De unde să-i scot. Și roagă-te, că o cos, că facem, că dregem. Nimic. A rămas neclintită. Și treci la planul B. Roaga-te de colega ei. Și dă-i iarăși cu rugăminți, cu de toate… poate, poate… și am reușit. A convins-o exact în ultimii 50 de metri cât mai erau până acasă la mine.
A doua zi, am fost luat de către tatăl ei la 2 pe 10. De ce nu ești cuminte, că așa ceva nu se face, că față mea vine de la București să-i rupi geaca tu, un țăran… și câte și mai câte. Am acceptat știind că o mustrare verbală e mai bună decât o bătaie acasă.