Meci de finală. Am zis că echipa mai spală din păcate după un parcurs execrabil. Prima repriză… perfect. Mi-a plăcut jocul ambelor echipe. Fotbal adevărat. Așa mi-ar fiplăcut să joace mereu. Așa da. Urmează repriza a doua. Și-acum simt relaxarea. Parcă nu s-a întâmplat niciodată. Parcă Barboianu nu și-a dat autogol. Încerc să mut cu puterea minții poarta lui Balgradean. Nu pot. Inevitabilul s-a produs. Durerea e acolo. Fălcosul nu a făcutdelocmutările pe care le vroiam. Suspine. Încă nu încetez să sper. DEGEABA. Inevitabilul este produs.
Pierdem și ultima picătură de speranță din deșertul deja secat de alții. Nu meritam. Suntem exact ca niște animale neascultătoare puse la colț și ni se va da apă când merităm. De data asta nu merităm din cauza stăpânilor cretini și proști care ne aruncă în luptă cu burțile pline, însă fără apă.
Suntem de râsul lumii și asta mă doare. Mă doare tare. Tensiunea atrecutdemult de cotele normale, lacrimile luiTorjem-au înduioșat. Barboianu stătea neclintit, Mărgăritescu a scăpat medalia pe jos. Torje plângea și asta m-a făcut să-mi aduc aminte de fostul nostru pitic care și-a dat viața în meciul de cupă UEFA cu Partizan.
VreauDinamodin meciul cu Everton. Vreau un Dinamo unitar, tânăr și dornic de victorie. Vreau să nu mai sufăr.