Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „dacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „nu”
Hai să conjugăm ninsoarea și uitarea eu și tu
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „însă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „hai”
Vai, vom face repetiții pentru iad și pentru rai.
De ecouri mari de piatră vei fi rîsă, vei fi plînsă.
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „pleacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul”taci”
Prin albastrele troiene să fim liberi și săraci,
Să uităm ce-nseamnă „totuși”, să uităm ce-nseamnă „dacă”.
Să uităm academia, tribunalul, primăria,
Veverițe fără nume ne predea curate legi,
Când se va răsti furtuna vorba mea s-o înțelegi
Când vor susura izvoare află c-a murit mînia.
Și de unde până unde să uităm ce mai înseamnă
Să rămînem ai naturii, botezați în necuprins,
La sfîrșitul toamnei lumii să ne apucăm de nins
De Crăciun ne fie iarăși dor de vară și de toamnă.
Vai, sunt rîuri pe aicea care merg spre noi cuminte
Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un tîrziu și munții să învețe de la noi,
Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.
Sînt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte și să învățăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorități pustii,
Să spălăm întrega fire, să trăim cu-ndurerare.
Să uităm ce-nseamnă „lume”, și „avere”, și „putere”
Să uităm cuvîntul „dacă”, să uităm cuvîntul „da”,
Și-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de șa
Să trăim tăcând iubirea, fiindcă totul e tăcere.