O geacă de fâș versus o bătaie bună. În clasa a VIII-a, pe o ploaie mocănească ne intoarceam către casă mai mulți colegi. De la clase mai mici, ai noștri … și ne jucăm pe stradă ca tot copilul. Până când am văzut fetele mai mici. Ca să mă bag în seamă cu ele, fiind un copil antisociabil, m-am gândit să încep să mă dau în spectacol încurajat de pe margine. Am făcut ce-am făcut că am rupt din greșeală gluga uneia dintre fete și din râs dă-i în plâns pentru că avea de gând să meargă să mă spună la ai mei.
Da’ plâns nene și unde mai pui că eram și în clasa a VIII-a, să vezi ditamai omul plângând să nu meargă să te spună la părinți era o chestie de filmat. Și dă-i și roagă, încearcă cu șpagă (pachețelul de zi cu zi + desertul). Nimic, ea se duce și mă spune că geaca a costat 1, 5 milioane. Eu care nu atinsesem în viața mea atâția bani. De unde să-i scot. Și roagă-te, că o cos, că facem, că dregem. Nimic. A rămas neclintită. Și treci la planul B. Roaga-te de colega ei. Și dă-i iarăși cu rugăminți, cu de toate … poate, poate … și am reușit. A convins-o exact în ultimii 50 de metri cât mai erau până acasă la mine.
A doua zi, am fost luat de către tatăl ei la 2 pe 10. De ce nu ești cuminte, că așa ceva nu se face, că față mea vine de la București să-i rupi geaca tu, un țăran … și câte și mai câte. Am acceptat știind că o mustrare verbală e mai bună decât o bătaie acasă.
Vrei să oferi un cadou?
Exact. Astea sunt cele mai frumoase amintiri.