Chiar dacă totul doare. Se poate. Şi chiar dacă uneori nu mai suport, dau un mesaj şi cad ca mort. Şi plâng, nu-mi este frică, recunosc! Mi-e dor, tac, plâng, mă pierd în altele, … nu mă omor. Şi încă sper, speranţa moare ultima. Şi amintirile mă dor. Ajut, şi ajutat mă vreau în viitor. La bătrâneţe oare rănile mai dor? Şi la durere fizică voi rezista, dar oare ce va face inima? Se-alină iar cu lacrima? Şi-mi tremură în mână telefonul şi-aştept … nimic! nu-i momentan odorul. Aştept … că aşteptarea-i viitorul.
Şi-n cameră se simte un parfum îmbietor, şi amintirile mă năvălesc uşor. Şi-o lacrimă îmi udă-ncet obrazul. Cu amintiri îmi şterg acum necazul şi-aştept speranţa să-mi alunge vraja.
Nu vă speriaţi nu am înnebunit! Sunt acelaşi eu cu răbufniri. Din când în când. Doar d-asta e blog.